Rita Chirian

Noua poezie nouă

2012-01-18T13:05:00.004+02:00

Mâine, la 17, la Biblioteca Astra, va avea loc lansarea antologiei Noua poezie nouă, de care s-a ocupat Dumitru Chioaru.

Desigur, evenimentul va fi tulburat - de la 18 - de mulțimea care va demonstra (pașnic!) pe străzile Sibiului împotriva stăpânirii de tip feudal a lui Traian Băsescu.

Dar și poezia trebuie să coboare în stradă, cât mai e vreme.

Republica Facebook

2012-01-16T21:47:00.003+02:00

Ca profesor, fac parte dintr-o organizație sindicală a cărei putere de a mă reprezenta s-a limitat, în ultimii ani, la realizarea de liste interminabile de semnături, la chestionare și interpelări. Atunci când am semnat în mai-iunie 2010 în favoarea grevei generale în învățământ, m-am trezit de una singură dorindu-mi, firesc, o viață mai bună. Liderul sindical din școala unde profesam atunci mi-a sugerat că deranjul pe care l-aș provoca ar afecta întregul orar, plus că nu aș fi plătită pentru zilele în care m-aș fi retras în onorabila grevă, plus că..., așa că am renunțat și peste DA-ul cel mare s-a trecut un NU de care mi-a fost rușine.

Învățământul nu se poate mobiliza pentru o acțiune de amploare (cei mai mulți au trăit experiența unei greve generale anterioare, pe când eu eram studentă, care nu le-a adus niciun beneficiu evident, dar pe care au simțit-o crunt când și-au primit lefurile). E vorba despre instinctul de conservare, despre resemnare, despre discreție umilită, despre absența unor lideri credibili.

În ultimele câteva zile, am găsit energia și furia necesare pentru a ieși în stradă. În Sibiu, manifestațiile spontane au început vineri, 13. Am fost întâi zeci de oameni, apoi sute, astăzi am fost mii. Două, dar am simțit că, în spiritele acestor oameni, a încolțit ceva care seamănă cu demnitatea. Au înțeles că vocile lor pot fi auzite, dacă nu în țară, acolo unde suntem catalogați (o face Urban pe blogul său) drept „viermi”, „marginali” și „frustrați”, cel puțin în presa internațională, aceea care era atât de mirată de tăcerea noastră, chiar în urma atâtor privațiuni și abuzuri, de lipsa noastră de reacție, masă mută și amorfă.

Domnule Traian Băsescu, vrem demisia ta, a Guvernului tău (să-l numim totuși Guvernul Boc?), vrem alegeri anticipate, pentru că ne e silă de țara în care Constituția e vorbă goală și legile sunt doar tinichele agățate de coada muritorilor de rând, vrem decență și responsabilitate (să vorbesc despre patriotism sau e o noțiune desuetă?) în clasa politică, vrem depolitizarea sistemului sanitar și a celui de învățământ, vrem să dispară nepotismul și agramații, europarlamentarii xenofobi și isterici, vrem o politică fiscală echitabilă, vrem un sistem care să ne asigure posibilitatea unei existențe onorabile, vrem respect.

Domnule Traian Băsescu, vrem un sistem de învățământ care să ne educe, vrem un sistem sanitar care să ne însănătoșească, o justiție care să împartă dreptatea, adică o democrație funcțională.

Domnule Traian Băsescu, suntem dezgustați de atitudinea ta de pușlama de periferie, revanșardă, dictatorială, perfidă, versatilă și mincinoasă, atât de carismatică pentru cei ca tine, și vrem să știi că existăm, că România nu înseamnă numai umilință tăcută și ineptă.

Domnule Traian Băsescu, vrem reforma statului în fruntea căruia ești, dar niciodată cu prețul pauperizării noastre, nu smulgându-ne coloana vertebrală, nu decerebrându-ne.

Noi, cei din Sibiu, am spus-o, mulți, în stradă. Ne-am adunat întâi în Republica Facebook, apoi am ieșit să strigăm că România nu e groapa ta de nisip.

Vom fi acolo mult timp, să-ți spunem că democrația nu e o lecție foarte grea, nici chiar pentru tine.

cum ar fi dimineața asta

2012-01-08T18:04:00.000+02:00

fotograme

care urmăresc imperceptibile

modificări ale mimicii

în timpul confruntării directe

simularea codului roșu

când tu nu mai ești

baletul zilnic

își reface regia originară

o pată albă pe podeaua de lemn

gânduri de femeie în trup asexuat

ecrane pe care se profilează

zâmbetele false

dimineața-pirat

cu lumină rece

în echilibru

pentru totdeauna?

așază palma

apără

răzbună

Un straight letter sibian

2011-11-12T11:48:00.001+02:00

Pătrățica

2011-11-08T19:01:00.003+02:00

O cheamă Pătrățica și are 2-3 ani. E câine comunitar. De ceva timp, o vedeam prin cartier. Duminică a trecut printr-un eveniment nefericit, un accident de mașină, și s-a ales cu câteva fracturi urâte. A fost la medic și a trecut prin intervenții costisitoare și, mai ales, foarte dureroase, dar a fost curajoasă și docilă. Acum, de duminică, și-a găsit un adăpost la mine, doar că nu va putea rămâne cu noi pentru multă vreme. Ghipsul pe care îl are va trebui păstrat 6-8 săptămâni, ceea ce o obligă la imobilitate. Are nevoie de ajutor - și asta înseamnă foarte puțin: un adăpost. Poate un stăpân. Ce spuneți?

Lectură Poes:s

2011-11-08T11:42:00.000+02:00

Vară de noiembrie

2011-11-07T14:32:00.003+02:00

Au fost Zilele Panța la Sibiu - și bine că au fost. M-am bucurat pentru Andrei Dosa, care a luat premiul pentru debut pentru Când va veni ceea ce este desăvârșit (Tracus, 2011). Din păcate, am pierdut lectura de sâmbătă din pricina unui eveniment care a implicat niște scări buclucașe...

Dacă aș fi ajuns, aș fi citit asta:

*
și cuvintele tale care cad acum indiferent știu să respir și să nu respir
și fiecare parte a corpului tău mi-amintește o poveste străină ție

împreună cu mama, într-un autobuz drapat în țesături negre. nu mi-e teamă, cum ar putea să-mi fie? lângă noi, mici, capete de copil, capete indiferente, palide, cu păr moale. când își scoate haina, groasă, rochia mamei se ridică și pulpele ei sunt albe și vulgare și moi, și, între pulpe, un sex de sârmă. îmi mișc brațele ca și cum mișcarea ar putea atrage privirile, inutil, mirosul de sânge proaspăt. întotdeauna mă îndepărtez: mergând ușor înapoi, deschizând fără zgomot ușile. când cobor treptele metalice, talpa scrâșnește deasupra unei boabe de cremene. între vocile înalte, excitate, un sunet diluat. plouă și e frig, țesătura strânge ca o cătușă. un puhoi de femei. trec printre ele, și sudoarea lor e un nor purpuriu. când vrei să urci o treaptă, dacă piatra e spartă, așază acolo o carte, una suficient de groasă, o să te ajute. autobuzele garează mereu în spații goale, destul de vaste ca animalul de fier să se poată răsuci de pe o parte pe cealaltă. ca sub cupola unui circ, unde, sub draperii, e mereu o ființă malefică, fără nume, fiindcă răul are toate numele. străzile se varsă în alte străzi, un lichid care are nevoie de culoare minuscule. ore întregi în care fotografia mamei mi se imprimă pe membrane. și furia, ca un disc efervescent pe fundul stomacului, aproape copilărească. te învârți înăuntrul tău și, dacă vine noaptea, se spune că n-o să mai găsești niciodată drumul înapoi, dacă înapoi există. după ce închizi uși, trebuie să deschizi uși, altfel n-o să mai poți respira. hale înghețate, lăzi cu fructe putrede. aprinzi o lumânare, apoi încă una. moi, ca niște viermi, ca cele pe care le-ai aprins, vara, pe morminte necunoscute. uși batante, care-ți dau iluzia constanței: nu ieși și nu intri. rafturi metalice, numai bune pentru inimile abia smulse din piept.

hei dacă am ajuns aici să ne ținem de mână
de cele mai multe ori poate fi prea târziu

*
e o vreme când soarele apune prea devreme, vremea când globii ochilor plutesc între pleoape care seamănă prea bine cu gogoșile viermilor de mătase. sensibili la truisme, ca și cum boala ar trece, după chinuitoare sesiuni de chimioterapie, cu o ceașcă de ceai. nimic nu e drept. mințim ca să ne fie bine. ne e bine când suntem egoiști. nicăieri nu e mai mult egoism decât într-o adunare de femei. de ce de femei? gâlgâim cuvintele, le plimbăm prin gură ca un lapte călduț. când vine un gând bun, îl dăm deoparte.

ca-n confesionale, mai atenți la suspensia vocii, la inflexiunile care trădează.

ne rostim numele

Zilele Poeziei Iustin Panța

2011-11-04T00:00:00.001+02:00

Cu greu, programul...

Vineri, 4 noiembrie 2011

Ora 17:00 - cuvânt de deschidere: Dumitru Chioaru

Orele 17:30 – 19:00 - conferinţă pe tema “Iustin Panţa – 10 ani de la despărţire”. Invitaţi: Mircea Martin, Al. Cistelecan, Ion Mureşan, Nicolae Oprea, Al. Uiuiu ş.a.

Ora 19:00 - decernarea premiului “Iustin Panţa”. Prezintă: Ioan Radu Văcărescu şi Andrei Terian

Sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Ora 9:30 - lansarea revistei Euphorion nr. 9-10 / 2011 cu tema “Mircea Ivănescu, in memoriam”. Prezintă: Dumitru Chioaru

Orele 10:00 – 11:30 - Masă rotundă pe tema Noua poezie nouă. Invitaţi: Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dragoş Varga, Alex Goldiş, Rita Chirian, Daniela Popa, Rodica Şinca;

Ora 11:30 - Recitalul poeţilor prezenţi. Moderează Ioan Radu Văcărescu

Cam atât.

colegiul asperger

2011-11-03T11:17:00.000+02:00

*
apoi o să-mi fie frică și
frica o să se întindă ca o peliculă de petrol
și inima mea un pescăruș cu aripile năclăite
cu care numai mâini aseptice
mirosind a latex și a pulberi
se pot juca de-a salvarea

*
vocea slabă
moale ca siliconul
vocea care-ți iese dintre buze
când vorbești cu copiii
și-n creierul tău gândul că zborul e încet și
schelele
nu ca-ntr-o îmbrățișare de care nu ai nevoie
o indecență ca atâtea altele
o să te împiedice
până într-o zi când n-or să mai fie acolo
și-atunci asfaltul o să fie un cer răsturnat
și nu mai mult de două secunde
o să râzi
un hohot scurt
o gâfâială satisfăcută
un râs ascuțit și adevărat
ca două așchii de silex
sub greutatea unui ghețar

de care n-o să-ți fie rușine

Zile pline. Satu Mare + Stockholm

2011-10-27T11:13:00.008+03:00

N-am avut vreme înainte de plecarea înspre Suedia să pomenesc despre festivalul de poezie de la Satu Mare - Poes:s. Care, una peste alta, a fost una dintre cele mai frumoase surprize ale anului acestuia. Așa cum nu se petrec de obicei lucrurile, au fost invitați poeți străini, un prilej de a fisura puțin ghipsul poeziei de pe la noi: Jan Mysjkin (Belgia), Peter Waugh (Anglia) și Hanane Aad (Liban). Dacă pe Jan Mysjkin l-am auzit prima dată la Maratonul de poezie de la Sibiu, în 2007, poezia lui Peter Waugh nu mi-era cunoscută (o experiență extrem de interesantă, deși traducerea în română nu i-a fost în avantaj: e greu de imaginat cum s-a tradus, de pildă, un vers ca I'm your every day tool...). Cât despre români, nu pot să nu-i numesc pe cei care, prin ce-au citit, mi-au luminat o zi sau două: V. Leac, ale cărui texte din Câini care mi-au schimbat viața (în lectura particulară, pe drumul de întoarcere, a lui Radu Vancu) m-au uimit, Diana Iepure sau Andrei Doșa. Apoi, l-am redescoperit pe Gabriel Daliș (a citit câteva texte concise și tăioase) și l-am cunoscut pe Ionel Ciupureanu, un poet taciturn și discret, a cărui poezie mi-era cunoscută din Mișcări de insectă, volum despre care am făcut câteva notații la un moment dat... Cele trei zile nordice au fost, într-adevăr, presărate cu câteva clipe de grație, în ciuda ploii de toamnă...

La Stockholm, mai la nord de Satu Mare, o lectură împreună cu Denisa Comănescu și Adela Greceanu, între granițele Țării fetelor. Prilejul a fost dat de lansarea unei antologii de poezie românească, Dacă nu am cu cine vorbi acum (Tranan, 2011), în care au fost strânși 27 de poeți, de la Nina Cassian la Mircea Cărtărescu și de la Gabi Eftimie sau Radu Vancu până la Claudiu Komartin. Dincolo de lumina caldă - deși sfârșit de octombrie - a Stockholmului, românii de acolo: Dan Shafran, Eva Leonte, Raluca Mihu sau Ioana Leca, fără de care nu știu câte din toate astea s-ar fi întâmplat, apoi Basia Frydman (una dintre actrițele care ne-au recitat versurile în suedeză, a cărei mamă s-a născut la Bălți, așa că-mi îngădui s-o numesc în rândul românilor).

Antologia, deși eclectică, a avut - cel puțin până acum - o bună receptare în presa suedeză. E suficient să trec aici două fraze ale Athenei Farrokhzad în Aftonbladet: „Dacă nu am cu cine vorbi acum este o babilonie, pentru că reuneşte texte disparate care nu au fost gândite să stea alături. Dar este o babilonie extrem de bine realizată, ai cărei autori au făcut totul - începând cu designul şi terminând cu prefaţa - pentru a crea unitate şi coerenţă.”

La urmă, o vorbă despre drumuri: pesemne că o umbră astrologică nefastă a planat asupra mea, începând cu drumul către Satu Mare (umbră căreia i-a fost martor calm și Radu) și terminând cu zborurile spre și dinspre Suedia. Dacă Radu a fost părtaș la (cel puțin) o infracțiune și s-a lăsat purtat pe căi neumblate, prin ceață s-o tai cu cuțitul și pe drumuri forestiere, cred (era întuneric!), pe la Aghireșu-Fabrici și Leghia (!), doar din dorința de a ne întoarce cât mai curând acasă, eu am avut apoi un zbor anulat, turbulențe și iar turbulențe, un avion pierdut din pricina întârzierilor și bagaje rătăcite... Ce bine e acasă!

O cronică a „Poker face”-ului, semnată Al. Cistelecan

2011-10-20T09:50:00.002+03:00

Recenzia a apărut în Astra (1/2011).

Madrigaluri exasperate

Cel mai grav lucru (literar) ce i se putea întîmpla Ritei Chirian între Sevraj-ul din 2006 şi recentul Poker face (Editura Vinea, Bucureşti, 2010) era să devină dintr-un poet un critic. Faptul s-a şi întîmplat, de altminteri, întrucît Rita a ajuns, între timp, unul din cei mai atenţi comentatori ai poeziei tinere, cu lecturi prompte şi extrem de severe, iritate cu deosebire la clişeele de formulă; atît de formulă pur literară, cît şi de formulă „existenţială”, sancţionînd cu oarece surplus de iritare orice aşezare într-o condiţie care a mai făcut parte din repertoriul condiţiilor poetice române. Şi cum în materie de condiţie „existenţială” inventivitatea e limitată (şi nici nu depinde în totul de poeţi), critica ei e mereu nemulţumită că nu dă peste ceva nou. Un sindrom al originalităţii pare a sta la baza exigenţelor critice prea manifeste, dînd de înţeles că Rita ar ţine încă de modernismul care întreţinea concurenţa de originalităţi. Fapt, aşadar, împlinit, transformarea Ritei în critic n-a stricat însă deloc poeziei. Dimpotrivă. Poker face are o sintaxă mai concentrată şi foloseşte mai iradiant nucleele de notaţii, apropiate printr-o violenţă imaginativă procesată ca pură tensiune a anxietăţii. Imaginaţia (dar şi scriitura, pe urmele ei), a devenit eliptică, fulgurantă, explozivă, redusă la un scenariu fantasmatic din care au fost eliminate (pe cît posibil) pasajele de legătură, epicismele de confort textual şi pretextele de lungire. Narativizarea stărilor a făcut loc unei poetici de implozie, de flash-uri în care notaţia de imediate se contopeşte cu febra unui premeditat (oricum, încurajat) delir imaginativ. Dacă nu frumuseţea convulsivă e ceea ce vrea Rita să recupereze, atunci sigur e opusul ei; gramatica stărilor e convulsivă constant (poate cu opţiune, poate cu spontaneitate), electrizată de o panică tradusă în producţie de groteşti. Formula ca atare e a unui minimalism cu combustie expresionistă şi cu viraje imaginative suprarealiste. Ceva, deci, aproape imposibil.
Se vedea şi în primul volum că imaginaţia Ritei Chirian trăieşte din reflexe sarcastice, din permutările realului în grotesc şi repugnanţă. Conduita aceasta a rămas activă, ba chiar operează aici, în noul volum, mai sistematic şi mai eficient. Rita nu menajează miracolele, nu protege carisma feminităţii şi cu atît mai puţin şansa de eflorescenţă a realului; dimpotrivă, ea le aplică o sancţiune grotescă, le terifiază printr-o imaginaţie cinică şi le difamează cu nerv. Nu e, însă, un pur exerciţiu de sarcasm (coroziv cu misterele şi clişeele), care ar merge pe continuitatea vituperanţelor Angelei Marinescu; nu e o simplă degradare a misteriozităţii şi senzualităţii (căci senzualitatea e aici materia primă, de madrigaluri întoarse e vorba de fapt), procesată într-o poetică de pamflet. Intenţia e de a prinde într-o singură tuşă şi electrica senzaţiei şi angoasa descompunerii, de a uni imnul senzual cu pamfletul, ba chiar de a face din imn pamflet şi din pamflet imn. Poemele nu vor să piardă nimic nici din violenţa senzuală, nici din cea a detracării, contopind metafora de învăpăiere cu cea de atrocitate grotescă sau împletindu-le într-un madrigal exasperat în care oferta senzuală e totuna cu oferta fatală: „sînul ei e-o plajă pe care/ se descompun// ca focuri de artificii// crabi uriaşi.// le poartă mîna spre sex/ cum le-ar întinde o tavă cu fructe putrezite./ bărbaţilor care n-au văzut niciodată/ o femeie dezbrăcată.// fiindcă ea e-o femeie pe pielea căreia/ poţi rătăci ani în şir/ ca-n stepa rusească”. E o modalitate de a beatifica senzualitatea prin sarcasme şi degradări, prin agresiuni asupra fascinaţiei (de fapt, asupra gramaticii eufemistice a acesteia) şi prin teribilismele diformităţii. Dar infamia nu glorifică mai puţin potenţialul senzual.
E drept că uneori rezultă o poezie de persecuţie a realului, de execuţie „morală” a acestuia, pe linia mizerabilismului de obşte. Ca toată lumea, şi Rita Chirian trăieşte într-o lume coerent disgraţioasă, repulsivă, ale cărei linii abia de le îngroaşă – şi doar atît cît să se poată compătimi (un fel de compătimire fără sentiment, o compătimire „indiferentă”). Sînt însă peisaje şi reacţii prea frecvente în poezia ultimului val, greu de salvat chiar şi de către un poet cu imaginaţie freatică: „/.../fiindcă eu cît vezi cu ochii// am cîmpuri goale peste care doar gunoaiele înfloresc şi/ toate-s ale mele şi toţi/ cîinii oraşului au acum burţile umflate ca nişte baloane cu heliu.// şi ce să fac eu cu mine şi cu tine la un loc/ pe linia asta strîmtă de calcar” etc. Autocompasiunea nu e, de fapt, niciodată departe de atitudinile Ritei; fiind vorba de o poezie ce transcrie, cît mai brutal, angoase, ea e stîrnită oarecum automat; vine de la sine că un poet atît de strivit (cum se simte Rita) îşi plînge de milă şi că se apără prin poezie. Totul e să găsească o şansă validă pentru acest melodramatism de fond. Rita o găseşte, de obicei, în indiferenţa (sau cinismul) bacoviană a stenogramei, în de-sensibilizarea scriiturii: „cu frigul/ cu golul şi spaima// mîine-poimîine am să încep: întîi un scîncet uşor// aproape de pe altă lume/ am să/ aproape/ aproape ca-ntr-o naştere ca un animal mic” etc. Niciodată însă atît de bacoviană încît să nu coloreze angoasa cu oarece patetică: „mîine-poimîine ca un înecat/ viu am să urlu”. Bacovia e o umbră care trecea de cîteva ori şi prin primul volum. El trece şi prin acesta, chiar dacă nu mai e invocat prin referinţe directe. Doar că insensibilitatea stenogramei bacoviene e o asceză greu de împlinit. Se vede şi la Rita cît de imposibil e să ţii ethosul indiferenţei de sine în maxima angoasei; se vede din panica imaginaţiei, din reflexul ei de a agrava lucrurile: „să nu spui: ce privelişte camera ta în care negrul/ a plodit pînă la leşinul din urmă./ nu: ce privelişte mincinoasă/ uterul tău/ din care copiii se înalţă/ cu steagurile numai zdrenţe”. Sau din reflexul de activare a repugnanţei, din mersul pedepsitor al imaginaţiei: „/.../ altfel n-ai cum:/ e departe// şi dacă doare -// doare al naibii zici.// şi-un uterul ăsta// murdar ca pereţii veceurilor din gări” etc. Ori, şi mai bine, din instinctul violent, de carnefice, al imaginaţiei: „orice zi e ziua cea bună să mă destram/ venă cu venă// mai cu seamă zilele în care/ negre dansatoare de flamenco/ se marturbează cu furie în creierul meu şi/ privirea bărbaţilor îmi linge spatele/ sălbatic şi simplu/ cum trece-o limuzină/ peste-un corp cald” etc. Toate astea sînt elemente ale unei poetici participative, care nu poate face reportajul nepăsător al propriei traume. Rita e o exasperată şi tocmai peisaje exasperate ale iubirii propune ea; peisaje în care sentimentul lasă locul unei violente angoase iar el se ascunde într-o traumă „sublimată” în grotesc.

[ce știi despre vremea...]

2011-10-15T06:27:00.003+03:00

ce știi despre vremea când nu am fost aici?

un timp în fosa iliacă a agonizat un fluture (oare fluturii chiar respiră?)
și praful care cobora de pe aripile lui n-a fost o ninsoare
(frigul a fost înșelător și dintr-o dată, vara, ca o mână pe care n-o mai iubești.)

când te pui la adăpost gura unsă cu ruj aprins creierul înotând în sulfuri
serii de cuvinte șerpii morți care umplu rigolele

cine strigă iese din joc învață să vorbești să spui nu și să spui da
cu aceeași intensitate a vocii.
să-ți faci o viață înseamnă să calculezi:
viteza cu care te lovești de parapet
numărul de rotații care ți-e suficient până cauciucurile
aderă la suprafețe plane
cuvintele care îți spun să ai grijă

ce știi despre vremea când nu am fost aici?
de câtă prevedere e nevoie să nu-ți tremure niciodată mâinile și picioarele?
lovește sau fugi
caută normalitatea
mirosul stătut al pielii umezeala bolnavă a cefei
vârful de cuțit al insomniei
caută normalitatea în care există sfârșituri de săptămână la capătul săptămânilor goale

ce știi despre vremea când nu am fost aici?

când dincolo de zilele tuturor au fost câteva răsărituri de soare
splendide pe care nimeni nu le-a văzut

A murit Mircea Ivănescu

2011-07-21T15:17:00.001+03:00

Orice comentariu este, acum, de prisos.
Dumnezeu să-l odihnească!

De joi, la Bistrița

2011-07-12T20:23:00.002+03:00

Programul festivalului
JOI, 14 IULIE la Centrul Multicultural Sinagoga Bistriţa
18:30 – 19:00 Deschiderea festivalului şi prezentarea invitaţilor;
19:00 – 21:30 LANSARE DE CARTE: Dinu Flămând – În amonte/En amonte, poeme, ediţie bilingvă, editura Charmides 2011;
LECTURI: Dinu Flămând, Andra Rotaru, Anatol Grosu, Svetlana Cârstean, Emilian Galaicu-Păun;
RECITAL DE MUZICĂ CONTEMPORANĂ susținut de Daniela Păcurar – soprană, Vera Negreanu – pian, Mircea Neamţ – trombon, Ioan Dărăban – percuţie; în program: lucrări de muzică contemporană compuse de Ionică Pop;
VINERI, 15 IULIE
11:00 – 13:00 Atelier de scriere la Ceainăria librăriei Casa Cărţii „N. Steinhardt” Bistriţa
moderatori: Rita Chirian, Radu Vancu;
17:00 – 18:30 DIALOG: Emil Brumaru, Emilian Galaicu-Păun, Ion Mureşan, Dinu Flămând
la Plan B Club Café Bistriţa, moderator: Radu Vancu;
19:00 – 21:30, la Centrul Multicultural Sinagoga Bistriţa LANSĂRI DE CARTE: Ştefan Manasia – Motocicleta de lemn, poeme, Editura Charmides, 2011; Bogdan Coşa – Poker, roman, editura Cartea Românească, 2011;
LECTURI: Ştefan Manasia, Ana Donţu, Bogdan Coşa, Claudiu Komartin, Ion Mureşan;
RECITAL CAMERAL susținut de Antal Szalai – vioară (Ungaria); Jozsef Balogh – pian (Ungaria); în program: lucrări de Brahms, Debussy, Bartok, Prokofiev;
SÂMBĂTĂ, 16 IULIE
11:00 – 13:00 Salonul cărţilor de poezie la Galeria Lina, în incinta Centrului Multicultural Sinagoga Bistriţa. Întâlnire cu reprezentanţii editurilor: Claudia Fitcoschi – Cartea Românească şi Polirom; Un Cristian – casa de pariuri literare; Claudiu Komartin – Casa de Editură Max Blecher; Cosmin Perţa – Tracus Arte; Svetlana Cârstean – Pandora M; Robert Şerban – Brumar, Gavril Ţărmure – Charmides, Emilian Galaicu-Păun – Cartier;
17:30 – 20:00, la Centrul Multicultural Sinagoga Bistriţa;
LANSARE DE CARTE: Cosmin Perţa – Fără titlu, editura Paralela 45, 2011;
LECTURI: Cosmin Perţa, Rita Chirian, Robert Şerban, Emil Brumaru;
RECITAL CAMERAL susținut de Aurelian-Octav Popa – clarinet, Sanda Popa – violă; în program: lucrări de muzică contemporană românească;
DUMINICĂ, 17 IULIE
12:00 – 13:30 Ediţia XLIII a Clubului de lectură Institutul Blecher la Plan B Club Café Bistriţa,
moderator: Claudiu Komartin.

Premiile USR, filiala Sibiu

2011-06-08T12:58:00.002+03:00

Premierea volumelor apărute în 2010 va avea loc vineri, 10 iunie, la ora 18, la Galeriile Habitus, în Piața Mică. Vor fi acordate șapte premii: șase premii pentru volume și unul pentru opera omnia. Juriul care a stabilit premiile este format din Dumitru Chioaru (președinte), Diana Cîmpan și Andrei Terian.

Zona nouă

2011-05-28T11:17:00.002+03:00

Mi-ar fi plăcut ca Zona nouă să funcționeze pe vremea când eu însămi eram studentă a Facultății de Litere din Sibiu. Mi-ar fi plăcut să fi avut exaltarea acestor tineri și curajul de a-l exploata scriitoricește și intelectual pe Radu Vancu. Timiditatea mea, reverența cuminte și inhibitorie nu mi-au permis atunci; nici acum nu-mi iese, cu prea multă dezinvoltură, de altfel, alt apelativ pentru Radu Vancu decât domnule profesor.

Pe cei reuniți însă în proaspăta antologie a cenaclului Zona nouă mi-i imaginez cu chelicerele bine prinse în trunchiul lui cerebral - nu ca să injecteze vreun venin mentorului lor, ci să poată ei crește. Și cresc bine, e drept. Și literatura a crescut în jurul lor și s-a făcut o carte: Zona nouă, așa se intitulează prima antologie a cenaclului de la Litere, în care sunt reuniți opt foarte tineri scriitori (Irina Bruma, Ana Donțu, Anatol Grosu, Marina Palii, Vlad Pojoga, Krista Szocs, Andrei C. Șerban, Adrian Virgil), cu formule și vârste interioare diferite, clar, dar care au încredere în ei înșiși și-n scrisul lor.

Pe doi dintre ei, pe Vlad și pe Marina, i-am cunoscut îndeaproape și exult văzând cât de departe au ajuns. Le invidiez, deja, anii și știu că, dacă se vor lua în serios îndeajuns de mult, vor face, cu adevărat, literatură. Sunt fericită să-i regăsesc în carte pe basarabeni, despre care știu și se vede că posedă o sensibilitate unică.

Uimitor e faptul că nu se simte, citind antologia, că ai de-a face cu debutanți. Ceea ce înseamnă că șovăielile debutului s-au epuizat în mare parte în discuțiile din cenaclu. Și acesta e meritul lui Radu, fără îndoială.

Cercul Literar de la Sibiu

2011-05-26T00:09:00.001+03:00

Simpozionul Naţional Actualitatea Cercului Literar de la Sibiu , e d i ţ i a a IX-a - 28 - 29 mai 2011

Sâmbătă, 28 mai 2011 – Biblioteca Astra, Corpul B

17.00 – cuvânt de deschidere: Dumitru Chioaru
17.30 – conferinţe pe tema Lucian Blaga şi actualitatea Cercului Literar de la
Sibiu
moderatori: Mircea Muthu şi Nicolae Oprea
participă: Irina Georgescu, Mircea Muthu, George Neagoe, Nicolae Oprea, Ion Dur, Dragoş Varga, Dumitru Chioaru, Andrei Terian, Ioan Radu Văcărescu
18.30 – decernarea premiilor „Cercul Literar de la Sibiu” şi „Euphorion”
19.00 – recitalul poeţilor prezenţi
moderator: Ioan Radu Văcărescu

Duminică, 29 mai 2011 – Biblioteca Astra, Corpul B

09.30 – decernarea Premiilor la Concursul de Creaţie Literară „Iustin Panţa”; prezintă: Dumitru Chioaru şi Andrei Terian
09.30 – lansări de carte – Biblioteca Astra, Corpul B
moderator: Andrei Terian
 Rita Chirian, Poker Face, Editura Vinea – prezintă: Andrei Terian
 Radu Vancu, Amintiri pentru tatăl meu, Editura Vinea – prezintă: Andrei Terian
 Dragoş Varga, În căutarea naratorului pierdut, Editura Institutului European – prezintă: Ioan Radu Văcărescu
 Dragoş Varga, Radu Stanca – sentimentul estetic al fiinţei, Editura Info ArtMedia / Editura Timpul – prezintă: Ioan Radu Văcărescu
 Andrei Zanca, Zicudul şi Cartea surâsului, Editura Grinta – prezintă: Dumitru Chioaru

11.30-12.00 – lansarea revistei „Euphorion”, nr. 3-4/2010, cu tema Teatrul: text şi context – la Centrul cultural „Habitus”
prezintă: Dumitru Chioaru şi Mircea Stănescu

Poeți români după gratii

2011-05-25T11:53:00.005+03:00

Mănăstirea Petru Vodă a tipărit, în anul 2010, volumul „Poeţi după gratii” – 630 de pagini de versuri scrise de 58 de români închişi şi torturaţi în citadelele negre ale regimurilor comuniste ale lui Gheorghiu Dej şi Nicolae Ceauşescu: Jilava, Mislea, Aiud, Gherla, Piteşti, Poarta Albă ş.a.m.d. Dacă ne gândim că avem în față numai o parte dintre miile de condamnaţi politic în România „eliberată” de Armata Roşie, poezia tragică a acestei cărţi reprezintă o cutremurătoare mărturie.

Radu Gyr (1905-1975)
Doisprezece ani de închisoare. Opt volume de versuri. Detenţie (!) începută sub domnia lui Carol al II-lea. Ion Antonescu voia să-l trimită pe front. Urmare suferinţelor îndurate, moare la 29 aprilie 1975, prin congestie cerebrală, măcinat de hemofilie, ulcer duodenal, leziuni pulmonare.„(…)Vă privesc prinse zdravăn de glezne cu nituri / fac un pas, vă aud zornăind fierăria. / Crâncen mă simt priponit de granituri, / aşa m-a legat de a veşnicia.” (Lanţuri); „Cât îi noaptea înaltă, / cimitirul cu taine tresaltă. / Cât îi lună cu coame, / crucilor parcă li-e foame; / din gropi, din nămol, osândiţii, / uscaţii, flămânzii, lihniţii, / cu braţele-ntinse spre lună / îi cer pâinea caldă şi bună. / (…) Şi gropile-şi spun între ele în şoapte: / - Hei, mâine ori poimâine noapte, / poate-o scrâşni sub noroi / şi 632 / sau 807.” (Cimitir de deţinuţi)

Nichifor Crainic (1889-1972)
Douăzeci şi cinci de ani muncă silnică, în lotul Antonescu, din care execută 15. Cinci volume de versuri tradiţional ortodoxe. Îndură exterminările tipice de la Zarca Aiudului. „Şoim peste prăpastie” – al şaselea şi ultimul volum de poezii. Se stinge la 21 august 1972 în Bucureşti.„(…) Pe ziduri de cetăţi / M-am îndârjit să lupt, / Pândar de bunătăţi / Din care nu mă-nfrupt. // (…) Iar dragostea de neam / M-a-nflăcărat să-i cânt / Moşia unde n-am / Doi paşi pentru mormânt. // Şi pentru-aceasta fac / Osânda cea mai grea, / Nici zdreanţa-n care zac / Nu e măcar a mea. // (…) Şi dacă-am fost poet / Şi luptător pe rând, / Sunt astăzi un schelet / ce spânzură de-un gând // (…)” (Cântec după gratii).

Gabriel Ţepelea (1916)
Membru activ al Tineretului naţional-ţărănist, împotriva Diktatului de la Viena. Studii filologice şi o teză de doctorat cu George Călinescu. Profesor universitar. După 1990, vicelider al Partidului Naţional Ţărănesc.„Azi, mi-am văzut figura în tinetă… / Cu părul tuns, cu ochii adâncaţi, / Cu-obrajii văruiţi şi subţiaţi… / de parcă-aş fi ieşit din eprubetă !// Zâmbesc… şi,,, uite, cineva-mi răspunde / Cu-o strâmbătură rece, de muzeu / Ce-mi spune speriat: nu-s eu… / Şi spaima mă-ncovoaie, mă pătrunde. // Am fost vreodată şi eu om ca voi / Cuprins într-a vieţii tarantelă, / Privind la soare, fără de cartelă, / Şi primăverile cu părul lor vâlvoi…?! // Nu! M-am născut aici cu şobolanii / Să rod cu ochii gratiile grele, / Să peticesc cu rime şi cu stele / Cămăşile ce le purtară anii. // Mă fură gânduri alte, mai durute, / Şi-un vieţaş îmi află leacul: / - Ţepelea, lasă, bă, capacul ! / Ce naiba, tu nu simţi că pute…?!” (Portret într-o tinetă).

Andrei Ciurunga (1920-2004)
Pe numele adevărat de Robert Cahuleanu, născut în Basarabia. Condamnat la 18 ani, a treia oară arestat, îndură detenţia la Canal şi la Gherla. Poezii anti-comuniste. Literatură pentru copii şi umoristică. „Îţi simt pe os răceala din inelul / ce-mi înconjoară vrutul nenoroc, / brăţara mea, turnată din oţelul / furat din munţi şi biruit în foc! // O, cum începe gândul să se zbată / când îţi privesc destinul închircit, / că nu-ţi fu dat, cătuşă blestemată, / s-ajungi în mâna neamului cuţit!” (Inscripţie pe o cătuşă). „Netrebnic hârb de tablă cu rugina / arzând pe lângă răni de cositor, / în tine-mi duc amiezile şi cina / şi timpul orb cu tine mi-l măsor. // Iar dacă-ţi sorb fiertura străvezie, / mă-ntreb cu foame când ajung la fund: / cum de-a rodit atâta sărăcie / pământul meu ?... Şi nu ştiu să răspund!” (Inscripţie pe un castron).

Petre Strihan
Profesor universitar. Zece ani de temniţă grea, alături cu Mircea Cancicov şi Mircea Vulcănescu. „Mi-e foame, mi-e de pâine, / dar pâinea e visul frumos / şi-n viaţa amară de câine / mă simt înfrăţit cu Hristos, // Mă culc pe vergele de fier, / Durerea mi-ajunge la os, / dar gândul se-nalţă la cer, / mă simt înfrăţit cu Hristos. // Păzit de tâlhari şi de hoţi / văd lumea întoarsă pe dos, / lumina mea-i iartă pe toţi / mă simt înfrăţit cu Hristos!” (Mărturisire). „În sihăstria de beton şi fier / s-au strâns tăcerile din univers, / o frunte tristă-şi caută alt cer / şi timpul parcă s-a oprit din mers. // Dar din adâncul sângelui amar / zvâcneşte ca un clopot în chindie… / O inimă, din umbra ei de har, / aşteaptă adevăr de bucurie”. (Aşteptare, Aiud, 1948).

Despa Olaru (1920)
Aromâncă. Licenţiată în Economie şi în Medicină. După „eliberare”, e medic în Bucureşti şi la Turnu Severin.„O poartă grea, cu lacăt greu / De lume mă desparte, / Deşi adânc în pieptul meu / O inimă mai bate, // Deşi în sufletu-mi mai cântă / Şi primăvară şi iubire, / Deşi în viaţa mea cuvântă / Puternica Dumnezeire. // Şi dincolo de zid e viaţa… / Dar viaţa e şi-n pieptul meu, / Un soare lumii îi scaldă faţa, / dar peste mine-apasă zidul greu. // Şi clocotul de-afară e / În sufletu-mi ecou / Că-ntreaga viaţă de-acum mi-e / Închisă-ntr-un cavou” (O poartă grea).

Corneliu Coposu (1916-1996)
Licenţiat în Jurisdicţie şi Filozofie. Secretarul lui Iuliu Maniu. Şaptesprezece ani în 12 închisori comuniste: Canal, Capul Midia, Poarta Albă. După 1990, preşedintele PNŢ-cd. „Cerne, Doamne, liniştea uitării / Peste nesfârşita suferinţă, / Seamănă întinderi de credinţă / Şi sporeşte roua îndurării, // Răsădeşte dragostea şi crinul / În ogorul năpădit de ură / Şi aşterne peste munţi de zgură / Liniştea, iertarea şi seninul !” (Rugă).

Zorica Laţcu (1917-1990)
În viaţa monahală, Maica Teodora. Licenţiată în greacă şi latină, colaboratoare la Dicţionarul Limbii Române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu. Poeme în „Gândirea”, în volumele „Osana luminii”, „Poemele Iubirii”, „Insula Albă” şi încă alte patru. Mânăstirile Sâmbăta de Sus şi Vladimireşti. Traducătoare din Sfântul Grigore de Nyssa, Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Simeon Noul Teolog. „(…) Priviţi cu teamă sfântă crucea mică, / Pierdută undeva în ţintirim, / Fără de cea mai mică floricică, / Veţi înţelege-atunci că noi trăim. // Sus, sus, deasupra ţării undeva, / E cerul numai aur şi mătăsuri, / Cu nori strălucitori de catifea, / Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri. // Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni / Şi zvon de aripi mari de heruvim, / Învăluiţi în dragoste trăim, / Cu capetele-ncinse de cununi. // Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu, / Din noi se-nalţă flacăra cea vie, / Prin care-n ceruri amintim mereu / Că este pe pământ o Românie. // Şi dacă neamul plânge la nevoi, / Noi stăm de veghe sus necontenit / Şi cerem izbăvire pentru voi, / Căci numai pentru asta ne-am jertfit. // De-aceea, capul sus vi-l ridicaţi, / Tu, frate, soră, mamă şi părinte, / Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi, / Nu ! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte !” (Noi nu suntem morţi !).

Kostas Venetis. La Sibiu

2011-04-26T12:32:00.003+03:00

În aceeași seară, în aceeași locație, lectură Claudiu Komartin și prezentarea celui mai nou număr din Poesis.

Se poate mai bine de atât?!

Colonia poetică

2011-03-22T14:16:00.005+02:00

Joi, la ora 18, la Muzeul Țăranului, o lectură de poezie și o discuție despre Atelierul de traducere reciprocă organizat de ICR Stockholm, care a avut loc în Biskops Arno - Suedia, în martie 2010. Participă Radu Vancu, Domnica Drumea, Leif Holmstrand și David Vikgren. Discuțiile vor fi moderate de Claudiu Komartin și monopolizate, probabil, de Radu Vancu, așa că nu poate să fie decât interesant.

colegiul asperger

2011-03-03T15:00:00.001+02:00

îmi dau unghiile cu lac, îndelung,
apoi toată ziua îmi folosesc degetele
ca pe niște alungiri nefirești ale palmei.

mă gândesc la mama, la unghiile ei conice,
și la bărbatul încă tânăr care i-a ținut într-o zi ușa,
șoptind atât de erotic „doam-nă”.

gesturi încâlcite de lacul vinețiu
ca și cum plămânii ar bălti într-o boală cu nume ciudat –

și știi că-n zile ca asta crește înăuntru pământul.

afară e lumină și inimii îi trebuie un nume.

tată, copilului tău îi e frig.
mamă, copilului tău îi e frig.

colegiul asperger

2011-02-08T19:58:00.003+02:00

ochii ei sunt de culoarea cuprului,
sunt două monede așezate pe ochii mortului.

își strânge mâinile în poale și vorbește despre răutatea lumii.

de șaizeci de zile,
lângă pat,
o batistă de hârtie în care sângele s-a întins roșu
ca granițele americii latine.

noi nu deschidem niciodată ferestrele, fiindcă aerul aduce miros
de oameni sau de moarte.

mama spune că și moartea tot o banală aglomerare umană
e, doar cu puțin mai mare ca o metropolă.

și-n moarte te pierzi la fel de ușor,
de aceea le vorbește plămânilor și-i vorbește inimii ei
și le spune băieții mamei și fetița mamei.

nici ei,
ca atunci când avea țâțele pline de lapte,
n-o lasă să doarmă acum
cât e noaptea de lungă.

Vasile Paraschiv

2011-02-05T12:45:00.011+02:00

A murit, la 83 de ani, Vasile Paraschiv, unul dintre puținii oameni care au avut curajul de a se împotrivi unui sistem esențial corupt, inerțial și agonizant. Refuzând distincțiile acordate de Traian Băsescu, Vasile Paraschiv spune - sentențios și tragic: „Domnule preşedinte, vă mulţumesc pentru înalta distincţie ce aţi hotărât să mi-o acordaţi astăzi, dar eu sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii. Eu nu sunt ca un câine, căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul. Eu nu vreau de la dumneavoastră, domnule preşedinte, decoraţii, bani, funcţii etc. Eu vreau dreptatea şi adevărul pentru întregul nostru popor, adică exact ceea ce aţi promis dumneavoastră poporului nostru în noiembrie 2004 şi care pe mine m-a atras ca un magnet, dar din nefericire nu v-aţi respectat promisiunea făcută, m-aţi minţit şi m-aţi indus în eroare şi pe mine, şi întregul nostru popor cu promisiuni pe care nu vi le-aţi respectat niciodată." (Palatul Cotroceni, decembrie 2008)

Transcriu, de pe www.oglindanet.ro, un text al lui Paul Goma, care m-a răscolit profund:

De când mi-a intrat în casă, în 1977, să semneze Apelul nostru, m-am văzut în el ca într-o oglindă: şi eu fusesem hăituit, ameninţat, bătut, calomniat faţă de colegi, de vecini - atât că nu fusesem internat la nebuni…
În puţinul timp rămas până la arestarea de la 1 aprilie (1977) prin „binevoitori” trimişi, ori prin cu totul „întâmplători” care-mi ieşeau în cale când plimbam copilul - ce aflam?
„Să ştiţi, domnu' Goma, că şi eu aş fi semnat hârtia aia - dar lângă un ţigan ca Paraschiv?”
După ce ni s-a alăturat şi Ion Negoiţescu, acelaşi motiv: nesemnarea lor devenise …din cauza „unui curist ca Negoiţescu”.
Când acelaşi Negoiţescu îi propusese lui Bogza să semneze, Marele Plop întrebase cine redactase Apelul. Negoiţescu îi spusese. Geologza:
„Dar cine-i Goma ăsta? N-am auzit de el. Nu semnez apeluri scrise de necunoscuţi.”
Nea Vasile, nea Vasile… Cine se găsise, în 1977, să spele onoarea unui neam coborât direct din Traian şi Decebal:
Un ţigan, un curist şi un necunoscut…
Ne merităm soarta.

Sunt semnele, poate, ale unei schimbări imperative: moartea lui Cristian Pațurcă, moartea, acum, a lui Vasile Paraschiv.

Cartea fugilor, J.M.G. Le Clézio

2011-02-04T19:15:00.007+02:00

Cartea fugilor pare să nu fie o carte care a trecut total neobservată, așa cum am avut, ceva vreme, sentimentul. M-am bucurat să citesc o nouă cronică (una dintre puținele, trebuie să recunosc) a ei, semnată Dana Pîrvan-Jenaru:

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=24881

Nous sommes ici aux portes de l'Orient...

2011-02-01T20:39:00.013+02:00

Citesc postarea de pe blogul lui Komartin legată de soarta criticii literare de astăzi. Vehement și curajos, îi aplică penitențe procustiene. Nu numai că nu acceptă impostura, dar o și amendează cu asupra de măsură, nominal, și pune la index nume „temute”. Numai că, de astă dată, mi se pare că, în fundamentele abordării lui, se găsește, orbit de o furie firească, în eroare: nu vorbește atât de „critica” literară, cât de schițele critice însăilate de „cronicari”. Limitându-se îndeobște la așa-numita critică de întâmpinare, semnalează o absență crasă a deontologiei (cărți abia răsfoite sunt recenzate superficial, cronicile apar concomitent în mai multe fițuici literare etc.), uitând că, de cele mai multe ori, destinul acestor însemnări critice poartă câteva stigmate: ele nu sunt neapărat profesioniste, nici academice, nici nu-și permit a da verdicte irefutabile, ci încearcă să ademenească cititorul spre literatura nouă, pe cât e cu putință; prin însăși natura cronicii săptămânale, ea va fi una impresionistă, prea puțin limpezită (poate că rolul (re)stabilizator ierarhic trebuie să fie preluat de bilanțuri și revizuiri - o practică într-adevăr deloc uzuală prin părțile noastre) și va trasa câteva linii esențiale - evident, imaginea completă (imposibilă, de altfel) a unei cărți nou apărute nu va fi dată de o tușă unică, ci se va compune, bineînțeles, din suma „ecourilor” critice, adică raportul dintre da-uri și nu-uri... Ca să nu mai spun nimic despre acel castrator număr de semne, pe care trebuie să-l respecți, așa că, vrei-nu vrei, textul e amputat sau dilatat, după directivă... Ce bine e atunci să fii blogger și să expediezi o carte în câteva rânduri sau să te răsfeți, îndrăgostit de literatură, neîngrădit de prozaica limită de caractere...! Până una-alta, critica revuistică este mai curând sinecură, exercițiu de admirație sau șoc / start polemic. Totuși, ca să mă folosesc de un clișeu, dacă se vorbește cu atâta aplomb de eșecul actual al criticii înseamnă că ea există. Poate denominația asta solemnă, „critică”, o face atât de repulsivă: ea e mai degrabă notă de lectură, mijloc de promovare, lecție de popularizare... O fi ea probabil un copil rahitic, dar pasămite nici defetismul nu e cel mai bun grafic de tratament, fiindcă panorama unei literaturi, în cele din urmă, nu e dată de efemeridele memento-urilor jurnalistice, ci de antologii, de studiile critice organizate, reprezentative etc. Nu vreau să folosesc eticheta demonizată a „istoriei literare”, tocmai fiindcă s-a văzut eșecul aparent al celor câteva încropite în ultima vreme, dar, în cele din urmă, ea va stabili - prea puțin în funcție de atmosfera epocii - ce este ori a fost valid și ce nu. Până atunci, disputele de felul acesteia sunt simplă vânare de vânt. Există, da, parti pris-uri, coterii literare, ierarhii ridicole, umori și aroganțe: ele sunt destinate exotismelor istoriei; și, da, din cei 50 de tineri condeieri de pe la reviste, or să conteze peste 20 de ani cam atâția câți să-i numeri pe degetele de la o mână. Dar, ca simplu fapt divers, se știe că inflația de „tineri critici” e dată de inflația doctoranzilor în filologie, care trebuie să arate un dosar consistent la finele celor trei ani glorioși de „cercetare”? Și că acest dosar trebuie să ateste o febrilă activitate publicistică? Mai mult, că un articol mediocru, ori semidoct, ori de-a dreptul imbecil poate fi publicat cam oriunde, contra unei sume bine plasate (târgul vorbește despre două-trei sute de, evident, euro, dar târgul mai și minte, nu-i așa?)... Că bursele, „proiectele” și „programele” se cheamă unele pe altele mai dihai cu cât „dosarul” e mai pântecos? Așa, calea e deschisă imposturii și împachetării în „articole”, „studii” etc. Vorbesc, clar, de pleavă, dar pe reziduurile astea trebuie să crească și ceva sănătos... A arătat-o Terian, prin studiul lui asupra lui Călinescu, iar premiile pentru debut pe care le-a luat, dimpreună cu SGB, să nu uităm, probează că aici, la porțile Orientului, totul e pitoresc și simplu, așa de simplu, că nu merită nici inflamări, nici demascări, nici luări de poziție...

...Și nu numai pe aici șade treaba așa: nici Dumnezeul triburilor din sudul Israelului, Yahve, nu era unul și același cu cel al triburilor din nord, Elohim... Ori invers... Dar cui îi pasă?!

Ce bine e să fii Octavian Soviany...

2011-01-19T11:55:00.006+02:00

...când, la foarte puțină vreme după apariția lui Kostas Venetis, pudibonzii își pleacă ochii și-și ascund în palme obrajii arși de rușine... E bine să fii Octavian Soviany când ai împătimiți detractori și cititori pe măsură de împătimiți...

Adaug și aici cele câteva cuvinte pe care le-am scris, sub titlul Soarele negru, despre Viața lui Kostas Venetis în Cultura... (Semnalez, desigur, inspirata traducere a acestui text pe care a elaborat-o domnul Butuzea pe blogul său...)

Licitată ca „roman de epocă”, „Viața lui Kostas Venetis”, cea mai recentă proză a lui Octavian Soviany (Cartea Românească, 2011), își va pierde fără îndoială mulți dintre prezumtivii lectori. Reîntoarcerea la formulele romanești consacrate ori reiterarea tuturor bildungs-urilor clasice se prea poate să nu fie atractive pentru cititorii dedulciți experimentelor narative de tot soiul.
Însă ca o matrioșka se deschide acest fantast roman. Dincolo de cumințile aparențe ale romanului foiletonistic de secol XVIII ori XIX stau la pândă viziunile coșmarești, întregul arsenal apocaliptic-hipnagogic al unui bătrân alchimist livresc, care-și învăluie hapul amar sub glazuri mincinoase, și retorica insidioasă a iminenței colapsului. Roman alegoric despre inocența terfelită și scoasă la mezat, ecuație iluzorie despre dinamica socială, epică aventurieră, imersie litotică în sexualitate și studiu al stigmatelor a-normalității, „Viața lui Kostas Venetis” este un roman total, care-și subminează constant formulele și care lasă să se întrevadă mereu false exituri, în privința cărora cititorul, ca simplu neofit, trebuie să fie mereu cu băgare de seamă. Decorul de veac XIX este preludiu al atemporalității, decadența profesată cu asupra de măsură face parte dintr-un anume imbold estetic al extremului și al excesivului, mobilitatea personajului, pus să alerge între medii opozabile, îi atestă omniprezența. Întregul roman respiră conectat la aparate standardizate, logice, livrești, postmoderne. Kostas Venetis este un actant-fantoșă, figură simbolică a decrepitudinii, a decadenței și a putreziciunii omenești, un picaro tragic și înțelept, un Villon ulițarnic care înțelege devreme că viața e vis și lumea-i o scenă, iar măreția lor stă în autenticitatea ultimă a acestui joc cabotin.
Miza fundamentală a romanului nu este construcția unui personaj verosimil – Octavian Soviany nu-și îngăduie astfel de ținte derizorii –, ci panoramarea unui peisaj de o stranietate asfixiantă, în interiorul cărora destinele se multiplică identic, după o legitate exterioară și inconturnabilă. Antinomiile se topesc, oximoronul se invalidează. Mortificarea cărnii – prin autoflagelare, dar și prin practica neabătută, aproape religioasă a păcatului – aduce, din perspectiva lui Kostas Venetis, iluminarea. Păcatul este antipodul instinctului de conservare. A alege răul înseamnă simplu a secreta o substanță de contrast pentru ceea ce este numit bine. În buna tovărășie a lui Kostas Venetis, păcatul se pozitivează. Octavian Soviany nu scrie despre decadență și promiscuitate pentru a se ascunde în faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurdă. Strâmbătatea din naștere de care se agață personajul său nu este pederastia, ci congenitala precogniție a răului ca deliciu al simțurilor, viața ca exercițiu al maleficiului și mimare macabră a demiurgiei. La capătul unei existențe înrobite răului, Kostas Venetis își înțelege futilitatea tragică, iar gnoza lui nu este departe de cea a misticilor creștini. Căile diferă, dar moartea sau narativizarea sunt două scheme ale aceleiași ieșiri din timp. Kostas Venetis îi pretinde Nemțoaicei, țiitoarea sa imberbă, să-i trascrie cu fidelitate istoria. Spre pildă, spre oglindire, spre mirare, spre abluțiune estetică? Memoria este, ca o povară, neutralizare a instinctului de conservare: nimic din ceea ce este fățiș nu este inofensiv; nici măcar confesiunea. Iar Kostas Venetis nu practică un ritual al mărturisirii care eliberează, ci retrăiește, cufundându-se mereu în aceleași ape ale întunericului: negând determinismul și, finalmente, negându-se, autosuprimându-se. El nu este un apendice cangrenat al unui sistem, ci parte a unui corpus condamnat.
Strategia narativă a lui Octavian Soviany este aceea de a opune constant feței reversul ei. Destinul potențial ascetic al lui Kostas Venetis, inițiat ca novice într-una dintre mănăstirile eline, se transformă curând în contrariul lui. Complexe oedipiene, pasiuni interzise, sublime fărădelegi, contrapuncte fatale îl poartă pe Kostas Venetis în inima tenebrelor; de aici, identitatea sa se face din ce în ce mai laxă, portal al altor istorii fantastice, extravagante. Cei care văd răul și au curajul de a-l privi în ochi, fără a fi împietriți sunt cei care trăiesc: cei care au o poveste. În rest, figurație ineptă, sclavă a conformismului imaculat și taxidermic.
„Viața lui Kostas Venetis” este narațiunea unei creșteri pe de-a-ndoaselea, un roman inițiatic, mai degrabă metaforic și simbolic. Voluptatea îmbietoare a răului și a păcatului crucial, extazele triste și precare, personajele cu grele miresme decadente de extracție mateină, beatitudinile negre și păgâne ale invertirii și ale diabolizării pun în mâinile cititorului un roman întunecat și excentric, țesut narativ în buna pedagogie a „Decameronului”. Firește, Soviany depășește lecția lui Boccaccio și o traduce mistic. Misterele decadente ale veacurilor trecute, în care va fi predominat aluviunea evenimențială, i-logică, dar răspunzând imperativelor suspansului, sunt bemolizate (normalizate) prin inserturi sapiențiale biblice ori patristice. Aventurile pe care le experimentează Kostas nu fac decât să sedimenteze adevăruri de dincolo de vreme. Absența aleatoriului și a liberului-arbitru nătâng îi infuzează lui Kostas Venetis exemplaritate. Conștientizarea cătușelor care-l transformă în simplu executant al unei misiuni exterioare nu-l mântuiește și nici nu-l condamnă, fiindcă existența înseamnă luciditate. În chiar hăurile obsesionale și compulsive, Kostas Venetis este un senzitiv hipertrofiat. De aceea, purtat în mâlul pegrei și lingușit de aromele plăcute ale desfrâului aristocrat, bărbatul trăiește aventuri la limita veridicității, este adus în spații istorice și culturale variate, ca pentru a-i fi încercată versatilitatea. Egal cu sine însuși, maculând și memorând, distrugând anarhic și recompunând în legitatea-i personală, viața lui Kostas Venetis este cea a unui căutător. Taina pe care-o va fi priceput în final este taina fiecăruia și a tuturor.
Alambicul din care s-a născut „Viața lui Kostas Venetis” se află în proximitatea celui al „Scrisorilor din Arcadia”. Soarele negru al orfanului metafizic, al inconsolabilului, al prințului întunecat se ridică la orizontul condamnatului și-i hrănește istoria. Pecetea răului este aceeași și-i aduce pe toți cei însemnați în același loc. Nu în satul grecesc în care s-a născut Kostas, nu în mănăstirea coruptă în care și-a început ucenicia, nu în Istanbulul rocambolesc și pestriț, nu în Bucureștiul amestecat și murdar, nu în Parisul furibund al revoluțiilor, în Viena splendorilor căzute sau în Veneția nostalgiilor acvatice; oriunde, aici, în falsele Arcadii.
Ultracalofil, Octavian Soviany își așază romanul pe piloni intertextuali, dar jocul său livresc ia sfârșit acolo unde se întâlnește cu autenticitatea scriiturii; fiindcă singura necesitate de care ascultă prozatorul este aceea a imaginii violente, încordate, crude. Fascinația decorurilor apuse, decadente, atipice, a lumilor contorsionate, delirul oniroid, convulsiile a-tipicului îl aduc pe Octavian Soviany foarte aproape de romantismul hiperbolic al unui Cărtărescu, doar că romanul primului pare să aibă alt timp de înjumătățire. „Viața lui Kostas Venetis” face parte, într-adevăr, dintre cărțile pe care nu-ți este îngăduit să le treci lesne cu vederea, poate unul dintre romanele care fac ca proza noastră, călâie și anostă, predictibilă și arogantă, să întrevadă o altă cale. Departe de a fi un roman la îndemâna oricui – cere harnice glande pentru digestie –, este totuși unul superlativ.

Mărturisesc că aceste rânduri au fost scrise la cald, imediat după încheierea lecturii. Mi-ar fi plăcut să mai fi avut vreme să adaug alte câteva observații care s-au sedimentat mai târziu. Ceea ce nu s-a schimbat e însă faptul că personajul e unul obsedant, unul - poate - dintre cele mai puternice personaje pe care le-a dat literatura română a ultimilor ani.

De asemenea, în așteptarea unei prezentări sibiene a lui Kostas Venetis, mă bucur să aflu de venirea Norei Iuga (al cărei volum, Berlinul meu e un monolog, n-a ajuns încă în Sibiu - cel puțin asta era situațiunea săptămâna trecută): vineri, 21 ianuarie, ora 18, la Erasmus.

Și, fiindcă tot am amintit de aceste două volume de la Cartea Românească, trebuie să spun o frază și despre romanul Apropierea, al lui Marin Mălaicu-Hondrari. Insolit, roman modern și occidental, de recomandat.

Contrasts between Romanian and Swedish poetry...

2010-12-01T11:48:00.002+02:00

Appreciated poetry workshop at Cărtureşti
A young audience of approximately 40 people participated in a poetry workshop at the book shop Cărtureşti in Bucharest on the 24th of November. The two Swedish poets Malte Persson and Sofia Stenström had, through discussions and analysis with the Romanian poets Rita Chirian, Teodor Duna and Claudiu Komartin, translated poems from Swedish to Romanian. The poems were presented during the evening in both languages. The workshop was very much appreciated and displayed contrasts between Romanian and Swedish poetry, for example when Malte Persson was reading poetry directly from his Iphone! The event was a collaboration between the Swedish Embassy in Bucharest, the Romanian Cultural Institute in Stockholm and the reading club Institutul Blecher.

(Textul este preluat de pe www.swedenabroad.com)

Lectură. La Cărtureşti

2010-11-21T13:22:00.006+02:00

Miercuri, la ora 18.30, din câte ştiu până acum, la Cărtureşti, va avea loc o (re)întâlnire între poeţii români şi cei suedezi, la care vor participa Malte Persson, Sofia Stenström, Claudiu Komartin, Teodor Dună şi subsemnata, Rita Chirian. Interferările noastre anterioare au fost prilejuite de atelierul de traducere organizat de Institutul Cultural Român de la Stockholm. Manifestarea de la Bucureşti este organizată de Ambasada Suediei la Bucureşti şi de ICR Stockholm şi susţinută de Institutul Blecher.

Dacă despre Claudiu Komartin sau Teodor Dună cititorul de poezie ştie mai multe, despre tinerii poeţi suedezi mă simt datoare să notez câteva date "oficiale":

Malte Persson (n. 1976) este unul dintre cei mai influenţi scriitori şi critici literari suedezi din tânăra generaţie. A publicat două romane şi două volume de versuri şi are în pregătire un volum de sonete. Persson a primit mai multe premii literare importante, unul dintre acestea din partea Academiei Suedeze (2009), iar romanul său Edelcrantz förbindelser a fost nominalizat la Premiul August, pentru cea mai bună carte suedeză a anului 2008.

Este colaborator permanent al cotidianului Expressen şi autorul unui blog literar care s-a impus rapid ca un important for de discuţii între scriitorii suedezi.

Malte Persson a participat la ediţia din 2008 a atelierului de traducere, unde a lucrat cu Claudiu Komartin. În trecut, Persson a tradus literatură franceză şi germană.

Sofia Stenström (n. 1978) a debutat în 2005 cu volumul Venus Vanish, nominalizat la cel mai important premiu de debut din Suedia, Borås Tidnings debutantpris. Atât primul, cât şi al doilea ei volum de versuri, Klockan Ciao (2007), au fost remarcate de critica suedeză pentru modul proaspăt şi plin de umor cu care poeta tratează teme clasice, precum feminitatea şi senzualitatea.

Sofia Stenström este activă şi ca profesor de literatură, critic literar şi traducător de poezie germană.

La Cărtureşti va fi, aşadar, o întâlnire care promite a aduce împreună nu numai poeţi remarcabili, ci şi perspective culturale diferite. Ceea ce înseamnă mult: efervescenţă asigurată. (O să încerc să vorbesc cât mai puţin despre volumul-cu-cerneala-nici-măcar-uscată, poker face, şi mai mult despre experienţa noastră suedeză...)

poker face

2010-11-16T22:41:00.003+02:00

poker face va avea lansarea sâmbătă, 20 noiembrie, la ora 17, la Gaudeamus, standul Editurii Vinea.

Goncourt, 2010

2010-11-08T18:11:00.005+02:00

Premiul Goncourt 2010 a fost câștigat de Michel Houellebecq, pentru romanul La carte et le territoire. Din „lista lungă”, câteva nume și titluri:

Olivier Adam, Le coeur régulier; Vassilis Alexakis, Le premier mot; T. Beinstingel, Retour aux mots sauvages; Vincent Borel, Antoine et Isabelle; Virginie Despentes, Apocalypse bébé; Marc Dugain, L'insomnie des étoiles; Mathias Enard, Parle-leur de batailles, de rois et d'éléphants; Maylis de Kerangal, Naissance d’un pont; Patrick Lapeyre, La vie est brève et le désir sans fin; Fouad Laroui, Une année chez les Français; Amélie Nothomb, Une forme de vie; Chantal Thomas, Le testament d'Olympe; Karine Tuil, Six mois, six jours.

Poate e subiectiv, dar numele lui Houellebecq se detașează net între celelalte. Nu am citit romanul (doar câteva fragmente via Internet), așa că aștept ca Poliromul să grăbească traducerea lui. Mai cu seamă fiindcă se pare că prozatorul transgresează temele anterioare, acelea care au iscat atâtea scandaluri, și edulcorează causticitatea. Nu vreau să cred că, devenind unul dintre „laureați”, Houellebecq încetează a mai fi Houellebecq.

Câtă emulație, atâta manifestațiune culturală!

2010-11-03T18:38:00.006+02:00

Cum bine le șade organelor de cultură sibiene, din nou și-au dispus manifestațiunile în succesiune, ca o doză de șoc. Oricum, merită, spun eu.

Iată programele lor:

Colocviile Revistei TRANSILVANIA

În perioada 5-6 noiembrie 2010, în sala de evenimente a Librăriei Humanitas din Sibiu va avea loc cea de-a VII-a ediţie a Colocviilor Revistei TRANSILVANIA. Evenimentul este organizat de Consiliul Judeţean Sibiu şi Centrul Cultural Interetnic Transilvania. Vor participa: Şerban AXINTE (Iaşi), Dumitra BARON (Sibiu), Ovidiu BARON (Sibiu), Mircea BRAGA (Sibiu), Rodica BRAGA (Sibiu), Bianca BURŢA CERNAT (Bucureşti), Paul CERNAT (Bucureşti), Dumitru CHIOARU (Sibiu), Rita CHIRIAN (Sibiu), Cosmin CIOTLOŞ (Bucureşti), Bogdan CREŢU (Iaşi), Claudiu KOMARTIN (Bucureşti), Mihai CURTEAN (Sibiu), Alex GOLDIŞ (Cluj-Napoca), Silviu GUGA (Sibiu), Dan HERCIU (Sibiu), Adrian LĂCĂTUŞ (Braşov), Ioan Bogdan LEFTER (Bucureşti), Veronica D. NICULESCU (Sibiu), O. NIMIGEAN (Iaşi), Irina PETRAŞ (Cluj-Napoca), Ioan PINTEA (Bistriţa), Petru POANTĂ (Cluj-Napoca), Ioan Es. POP, Simona POPESCU (Bucureşti), Daniela POPA (Sibiu), Andrei TERIAN (Sibiu), Radu VANCU (Sibiu), Dragoş VARGA (Sibiu), Ioan RADU VĂCĂRESCU (Sibiu), Joachim WITTSTOCK (Sibiu).

Programul Colocviilor

Vineri, 5 noiembrie 2010, Librăria Humanitas

17, 00 Deschiderea Colocviilor

Clubul de lectură Institutul Blecher, ediţia XXVIII. Organizator: Claudiu Komartin

Lansarea romanului „Rădăcina de bucsau” de O. Nimigean, Editura Polirom. Prezintă: Bogdan Creţu, Alex Goldiş, Radu Vancu, Dragoş Varga

Lectura poetului Emilian Galaicu-Păun. Lectura prozatorului Ovidiu Baron

Discuţii

Sâmbătă, 6 noiembrie 2010, Librăria Humanitas

10, 00 Masa rotundă cu tema „Mutaţiile est-eticului”

12, 00 Prezentarea antologiei „Am să te sufoc, dragă oraş. Poeţi tineri din Sibiu”, editată de

Centrul Cultural Interetnic Transilvania. Prezintă: Dragoş Varga

Prezentarea volumului „Taxa pe viciu” de Dan Herciu, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă. Prezintă: Irina Petraş

Prezentarea volumului „Camiku” de Mihai Curtean, Editura Brumar. Prezintă: Radu Vancu

12, 30 Decernarea Premiilor Revistei Transilvania pe anul 2010

13, 00 Recitalul poeţilor invitaţi

Zilele Iustin Panţa

Sâmbătă, 6 noiembrie 2010, Biblioteca ASTRA, Corpul B

orele 16:30 – 19:30

Cuvânt de deschidere: Dumitru Chioaru
Moment comemorativ Iustin Panţa
Expoziţie fotografică: Ion Cucu
Lansări de carte:
 Aurel Dumitraşcu, Cine merge în Paradis.
Prezintă: Adrian Alui Gheorghe
 Adrian Alui Gheorghe, Paznicul ploii
Prezintă: Dumitru Chioaru
 Emilian Galaicu – Păun, Armele grăitoare
Prezintă: Leo Butnaru
 Dumitru Bădiţa, Invitat la Săvârşin
Prezintă: Radu Vancu şi un cristian
 Radu Vancu, Sebastian în vis
Prezintă: Dragoş Varga şi Andrei Terian
 Dumitru Chioaru, Noi developări în perspectivă
Prezintă Andrei Terian şi Mircea Petean

orele 19:30 - 20:00

Decernarea Premiului “Iustin Panţa”
Prezintă Ioan Radu Văcărescu şi Andrei Terian

Duminică, 7 noiembrie 2010, Biblioteca Astra, Corpul B

orele 9:30 - 11:30

Masă rotundă pe tema Starea poeziei, azi
Moderatori: Emilian Galaicu-Păun, Ioan Es. Pop şi Claudiu Komartin

orele 11:30 - 12:30

Recitalul poeţilor prezenţi
Moderator: Ioan Radu Văcărescu

(Poate cel mai mult mă bucură acum momentul sibian al Institutului Blecher.)

Cristina Anghel sau despre absurdul martirajului

2010-10-19T21:16:00.005+03:00

Structural, sunt o ființă pentru care, în momentele de luciditate, autodestrucția conștientă, fie ea și pentru un principiu, iese din ecuația realului. Ideal, pot să accept conceptul erou. El e valid în artă, în utopie, abstract. În mecanica derizorie a fiecărei zile, eroul ascunde, din perspectiva mea, mai multă găunoșenie decât simplitatea. Trăim, mă îndoiesc că mai există naivi, într-un ev al anti-eroilor: meschini, mediocri, semidocți, versatili, lași, ipocriți. Care este logica pentru care orice urmă a firescului instinct de conservare dispare? De ce suntem minați de nevoia de a împinge la extremele lui un spasm, de cele mai multe ori cam oarecare, de frondă? Îmi amintesc cu tremur încă prima imagine a unei autoincendieri, necenzurată, difuzată la un post de televiziune, în anii '90. Memoria mea n-a păstrat motivația gestului, nici repercusiunile lui, nici numele bărbatului care a ars ca o torță. Depozitează doar dinamica tragică a alergării instinctive, baletul grotesc al brațelor, urletul care umplea o piațetă provincială. Și statica mulțimii impasibile.

În ultimele zile, n-am auzit pe nimeni, într-o conversație uzuală, să se arate impresionat de Cristina Anghel. Nu este vorba despre învățătoarea Cristina Anghel, care s-a ridicat, cu minimumul pe care ți-l dă propria biologie, împotriva unui sistem. Nu este vorba despre femeia - altminteri, inteligentă și subtilă - care nu mai poate părăsi cercul vicios în care s-a vârât voluntar și a cărei imagine este exploatată perfid de media, cum nu este vorba despre o simplă grevă a foamei, al cărei final ineluctabil este, clar, doar unul. Pe mine ușurătatea mulțimii mă uluiește. Aceeași mulțime impasibilă, împietrită, pentru care o execuție publică este o doar o altă, întâmplătoare, mondenitate.

Imagine, cu câteva zile în urmă: o octogenară se sinucide. Ostentativ sau disperat-senil, alege un copac de pe marginea drumului. Toată suflarea satului se perindă pe lângă arborele de crengile căruia atârnă hidos femeia. Ea nu va fi coborâtă decât după ce va ajunge în cadru însuși fiul femeii. Telefonic, el comunică autorităților sosite pentru constatare că vrea să vadă cu ochii lui ce-a fost maică-sa în stare să facă. Toate se petrec pe când cadavrul se leagănă în bătaia vântului și copiii țopăie în jurul spânzuratei. Câteva ceasuri.

Am să te sufoc, dragă oraș

2010-10-18T21:52:00.004+03:00

Mâine, la ora 18, în Habitus, va avea loc lansarea unei antologii de poezie tânără și douămiistă, Am să te sufoc, dragă oraș. Din cuprins, aceiași și aceiași poeți din Sibiu: Mihai Curtean, Dan Herciu, Daniela Popa, Radu Vancu și Rita Chirian; prefațatorul volumului este Dragoș Varga.

O mostră, zic eu, interesantă de literatură care se petrece astăzi.

colegiul asperger

2010-10-16T15:12:00.013+03:00

(fragment)

în apa mică prinzi pește cu mâna
carnea lui e învelită într-o peliculă de mucus
lângă gleznele tale

dinții ți se înfig cu pocnet în piele și-i
înconjoară șira spinării

apa e atât de mică

abia-ți acoperă laba piciorului
peștii mari înoată pe-o parte

dansezi într-o cameră roșie în care apa nu a intrat

*
astăzi pleci. camera e neprimitoare ca orice cameră de hotel.
m-am întrebat mereu dacă nu ți-e silă de atât de multe drumuri.

o să ajung înaintea ta pe peron. o să mă ajute să urc
doi bărbați ca niște buldogi tineri.
de data asta am doar puține bagaje.

de jos până în deschizătura vagonului bărbații mă aruncă
așa cum și-ar arunca unul altuia ranița.

deja am uitat ce aștept.
mănânc în neștire alune ca niște sfârcuri mari.
un bărbat tânăr un copil aproape îmi ia mâna și-mi numără în joacă degetele.
sunt fericită. ai mâini de profesoară îmi spune și nu știu dacă e bine sau rău.

îi recunosc ochii.

ai uitat să vii dar el mi-a zis că o să rămână lângă mine câțiva kilometri.

pentru moment e de ajuns.

*
o să am grijă la avioanele care ies din hangare o să le ocolesc.
cu mine nu poate să-ți fie frică. acolo o să mă ridic o să vezi.
nimeni n-a mai putut să sară de pe sol.
o să aplaude cu toții. o să fii mândru.

*
eu șșt mereu am fost bună cu tine.
o să-ți dau să mănânci deși unghiile tale sunt negre și încă mi-e scârbă.
n-o să mă atingi. n-o să pui mâna pe mine.

degetele tale îmi împing diafragma în gâtlej.

Cum s-a făcut de am devenit prost

2010-09-12T07:35:00.003+03:00

Am învățat să citesc cu câțiva ani înainte de Revoluție. Am înghițit pe nemestecate Mircea Sântimbreanu, Al. Mitru, Mihail Sadoveanu, Almanahul copiilor, Colecția Cutezătorii, Domnica Gârneață și Mihail Drumeș. Mi-a intrat în cap că trebuie să fac Bine, să am unghii tăiate și să-mi fac temele. Să-mi iubesc țara cu tot cu forma ei de floare sau de pește, eroii, istoria. M-am îndrăgostit de realizările socialiste și m-a cuprins furia revoluționară când, în septembrie 1989, la ultima vizită oficială a lui Nicolae Ceaușescu în oraș, alt copil i-a dăruit flori. Am fost stegar. Am plâns, fiindcă nu era bine și nu era drept. Nu știu ce s-a întâmplat în decembrie, fiindcă noi am fugit din oraș.

În ianuarie 1990, mi s-a spus că trebuie să uit. Eram în clasa întâi. Am crezut că am uitat. Nu: am învățat bine, mi-am tăiat unghiile, mi-am iubit țara, istoria, eroii. De ziua mea au fost primele alegeri libere. Am stat la coadă și părinții mei au votat. Am fost în cabina de vot. Am știut că e bine că alegerile au fost de ziua mea. Ca și cum aș fi fost într-o misiune. Pentru țara mea.

Îmi cumpăram Le francophile și Ariel, revista „copiilor inteligenți”. Așteptam o săptămână întreagă Teleenciclopedia. ...Dar despre toate acestea, în episodul următor, așa că am învățat răbdarea. Nu mi-au plăcut niciodată desenele animate. Tom și Jerry era doar o șicană continuă și dizgrațioasă, iar Sandy Bell mi-a băgat în cap că s-ar putea să nu fac parte din familia care mă creștea. Citeam revista Infractorul, citeam Dracula. Adstrat grotesc imaculării socialiste. Muzica Occidentului era ridicolă și agresivă; Michael Jackson ridica în mine mâluri de spaimă. Billy Jean. Madonna, Like a Prayer. Ce va fi însemnat toată acea unduire grețoasă pe lângă imponderabilul copiilor care agitau stegulețe cu o vreme în urmă?

M-au educat femei cu părul coafat permanent și vopsite mov. Ce altceva aș fi putut fi?

Am crescut într-o familie care a respectat dintotdeauna cultura. Cultura însemna cărți și însemna diplome. Cărți și diplome așezate la linie. Și să faci liceul la zi.

Am fost un copil cuminte și silitor. În sângele meu tânăr alergau încă bezmetic anticorpii întrecerii socialiste. Vigilența lor a făcut ca, vreme de opt ani, să fiu printre tinerii merituoși ai patriei. Am învățat clișee și calofilie, expresii frumoase și versuri proaste pe de rost. Am citit tone de bibliografie expirată, retardată, castratoare și am primit premii pentru asta. Am scris poezii închinate lui Eminescu, am scris eseuri bombastice despre toți corifeii neamului. Și profesorii mei au fost mândri.

Texte care te sileau să faci un pas înainte. Și să-ți netezești uniforma.

S-a întâmplat repede.

Acum duc totul mai departe, spre noi culmi ale gândirii și ale cunoașterii.

August, cont personal - 570 de lei = 130 de euro

2010-09-11T13:07:00.006+03:00

Am toate diplomele pământului (prost obicei, pe cuvânt!). Am toate gradele care se puteau obține până acum (simțul datoriei!). Am vechime (n-am niciun merit, timpul a trecut, pur și simplu). Sunt un vin vechi! Am de toate.

În țara în care izbăvirea se așteaptă din partea unui anume Dan Diaconescu (de când n-ați mai luat contact real cu masele?), toată lumea se comportă ca-ntr-o cetate asediată. Privirile sunt temătoare, pretutindeni este căutat Trădătorul, iar spiritul fals justițiar înmugurește, explodează, inundă.

Numai că totul stă sub semnul precarității.

Bine ați venit în Brazilia Orientului, mda!

Exult! A început (continuă) un lung pelerinaj: ne ducem dracului...

All about Sex & The City

2010-09-03T13:49:00.009+03:00

Cum tocmai am scris despre o carte care mi-a plăcut mult, Număr scame, cartea Gabrielei Mâncu, o carte care mi s-a părut parazitată de o mulţime de atacuri internautice nedrepte, dar interesante, fiindcă definesc o anume stare de spirit (mi-au trecut prin cap şi câteva accente de misoginism etc.), am conţinutul ei foarte proaspăt în memorie (mai cu seamă fiindcă versurile la care mă voi referi sunt definitorii, din punctul meu de vedere, pentru atmosfera generală a cărţii).
Nu e un afront ce voi scrie mai jos şi nu vreau, aşa cum nu vreau niciodată când scriu despre o carte, oricare ar fi cartea şi oricine autorul ei, să se înţeleagă o atitudine resentimentară, de animozitate "personală" etc., ci doar nevoia mea de a citi literatură bună, mai bună, literatură care să zvâcnească, să biciuiască, să mă trezească la realitate, nu să-mi dea o doză de opium. Până la urmă, nu e posibil să nu mă gândesc la ce scrie Gabriela Melinescu în Jurnal..., cum că scriitorul nostru, ăsta cu un ego supradilatat, balcanic în comportament şi balcanic în gândire, ar trebui să nu se gândească la nimic altceva decât la cum să scrie mai bine. Pare banal, dar, din câte văd, tocmai cam asta ne lipseşte: critica şi, mai cu seamă, autocritica. Nu am, în concluzie, pretenţii inchizitoriale. Vreau doar să fiu onestă faţă de mine însămi, iar cărţilor pe care le citesc vreau să le întorc o imagine nedistorsionată. Sunt naivă, fireşte, crezând că cei ale căror cărţi mi-au displăcut mai mult sau mai puţin îmi vor oferi încă-prietenia lor. (Îmi amintesc de prima cronică negativă a Sevrajului meu, semnată Alex Goldiş, în care eram tratată... foarte culinar, dar m-am măgulit gândindu-mă că e doar un opac îmbuibat. Altfel spus, deşi nu pare!, am încă o mare simpatie pentru el.)
Dincolo de paranteza aceasta, mă irită toată tevatura care s-a iscat în jurul cărţii Gabrielei Mâncu. A plagiat? Nu cred. Reciclează? Mai degrabă.
Şi, încă, foarte "conectat" la pop culture.

Sex & The City, sezonul şase, episodul 11. Carrie Bradshaw e într-un interludiu pansiv şi are revelaţia faptului că sunetul care singularizează New York-ul e cel al ambulanţei, ca şi cum în fiecare zi cineva s-ar răni şi toată lumea trebuie să afle.

În Număr scame, pagina 27: "sunet de ambulanţă/ obsesiv/ pare că în fiecare zi/ oamenii se rănesc şi/ tot oraşul trebuie să afle".

Generaţia 2000 este engramată, de fapt, de Twin Peaks (a cărui lectură nu a implicat la vremea aceea parodicul lui Lynch), de Ally McBeal şi de Sex & The City.

O să avem vreodată parte de literatură mare?

Cui i-e frică de Dantec?

2010-08-15T13:55:00.008+03:00

Întrebată fiind uneori de bricolajele mele de traducător şi mărturisindu-mi dragostea faţă de Dantec, cum auzul şi memoria înşeală adesori, mulţi au exultat crezând că am asudat asupra lui Dante! Asta îmi dădea o aură de "cultură înaltă" şi mă valoriza, vezi bine. Explicaţia este cât se poate de firească: în România, numele lui Dantec a rămas, la mai mult de un an de la apariţia lui Babylon Babies - şi la cam un an de când Villa Vortex e în continuă pregătire -, o enigmă, deşi Poliromul a încercat să-l pună (deşi sporadic) sub reflector (o "avanpremieră" în Suplimentul de cultură, postfaţa echilibrată a lui Alexandru Matei, un interviu al Valentinei Chiriţă cu Maurice Dantec, o cronică a lui Michael Haulică în Ziarul financiar şi... cam atât). Nu am suflat nicio vorbă până acum, reţinută de inadecvarea unei anume autopromovări. Iar cei cărora le-am mai expus câte ceva despre Dantec şi-au redus, pare-se, apetenţa doar la filmul elucubrant al lui Mathieu Kassowitz, peliculă care m-a înfuriat pentru nedreptatea care i se făcea autorului, mda, ca şi cum m-aş fi văzut autopsiată la OTV. Pe lângă faptul că firul epic e cu totul pierdut - până la orice lipsă de logică -, metoda hollywoodiană, evident, primează. Iar, în fine, Vin Diesel e doar o caricatură hiperhormonală a personajului Toorop...
Fundamentală însă mi se pare lipsa de aderenţă pentru science-fiction a lectorului român, care, aşa cum eu însămi m-am raportat la gen o lungă perioadă, îl consideră vulgar şi, de la înălţimea snobismului cultural, repudiază vehement şi superior literatura de anticipaţie. Fiindcă însăşi traducerea românească reproduce pe copertă afişul filmului - limitându-şi voluntar şi dramatic segmentul de adresabilitate -, în pofida faptului că este incomparabilă ca realizare cu echivalentele germane, franceze sau italiene, fiindcă s-a marjat excesiv pe corelaţia adaptare cinematografică-roman şi pe drepturile derivate, Babylon Babies de România s-a trezit probabil cu vânzări minime şi cu un ecou nul. În librării e de negăsit (unii spun că l-au văzut, dar şi despre Loch Ness se spun multe...), poate fiindcă fanii Babylon A.D. n-au intrat într-o librărie de la finele Războiului celor Două Roze... Spuneam lipsă de aderenţă pentru SF; cred că e mai degrabă preconcepţie. În consecinţă, de mirare este, de altfel, impactul pe care l-a avut Houellebecq în spaţiul nostru, în detrimentul perechii lui, Dantec. Fiindcă sunt foarte puţini cei care au intuit că cei doi prozatori fac parte din acelaşi "tandem", iar despre Houellebecq şi a lui Posibilitate a unei insule nu s-a vorbit science-fiction-like şi, până una-alta, s-a vorbit... De fapt, Dantec oferă o viziune meta-metafizică asupra omenirii, dar îşi încarcă discursul cu un lest de epic vandabil (firesc!), care permite gruparea mai multor categorii de cititori; la noi, însă, s-a accentuat pe o categorie mai subţire decât foiţa de ţigară: amatorii de SF pur, care, printre cititorii Polirom, nu ştiu dacă sunt de găsit...
Pe scurt, Dantec: alienare, haos, teorii ale conspiraţiei, sex, grotesc, război, scenariu eliberator, anxietate, Deus ex machina, metafizică, ştiinţă, pletoră mistică, virulenţă socială, cyberpunk, controversă.

O să revin.

Particulele elementare, Michel Houellebecq

2010-08-13T15:36:00.006+03:00

Acum sub o domnie cu totul nouă suntem
Şi încâlceala gesturilor ne-nchide trupurile,
Ni le adânceşte
Sub un nimb fericit.
Ceea ce uneori oamenii de odinioară au simţit înlăuntrul muzicii lor
Noi înfăptuim în fiecare zi în realul oricărui gest.
Ceea ce lor le rămânea neatins ori ideal,
Pentru noi e la îndemână şi atât de cunoscut.
Şi totuşi nu-i dispreţuim pe oamenii aceia;
Şi ştim ce tribut le plătim visurilor,
Ştim că nimic n-am fi fără vârtejul de durere şi extaz care le-a făurit istoria,
Ştim că ne-ascundeau înăuntru-le icoana când îşi tăiau cale prin ură şi spaimă şi se zdreleau închişi în beznă,
Pe când îşi scriau, fărâmă cu fărâmă, istoria.
Noi ştim că n-ar fi existat, nici n-ar fi putut să existe, dacă n-ar fi avut, adânc în ei, năzuinţa aceasta,
N-ar fi putut, fără visul lor, nici măcar să existe.
Iar acum, dacă ne aflăm în pântecul luminii,
Dacă ne aflăm atâta de-aproape de lumină,
Iar lumina ne spală trupurile,
Lumina ne îngroapă trupurile -
Într-un nimb fericit,
Acuma când ne-am aşezat tabăra atât de aproape de apă
În fără de sfârşit după-amiezi,

Acum când îţi poţi afunda mâna în lumina din jurul cărnii,
Acum când am ajuns la capăt
Şi-am lăsat în urmă-ne lumea rupturii,
Lumea mentală a rupturii,
Ca să ne adâncim în fericirea îngheţată şi fecundă
A unei legi noi,
Astăzi,
Pentru întâia dată,
Să ne-amintim putem de prăbuşirea lumii celei vechi.

(trad. Rita Chirian)

Uneori...!

2010-08-11T23:46:00.001+03:00

A trecut un an de când Constantin Virgil Bănescu a ales să plece înspre alte lumi.

Anateme

2010-08-08T16:09:00.008+03:00

Mă reîntorc la periodicitatea strâmbă a postărilor pe blog. Mă lepăd de oblomovism, aşadar...
Aflu că:
1. Marius Ianuş se mută în Sibiu, iar prezenţa mea e-n stare să mute munţii din loc. (Ar fi amuzant dacă n-ar fi ridicol!)
2. A început o luptă (!) între Nicolae Tzone şi Un Cristian asupra viitorului (incert) poker face.
Aşa că mă simt datoare să notez:

1. Cei apropiaţi ştiu că sunt de o timiditate aproape patologică. Mizantropă de cele mai multe ori şi deloc ostentativă.
2. poker face va ieşi atunci când se va simţi copt. Deocamdată, am trecut la re-, re-scriere. Îmi acord (încă) un răgaz, deşi el era menit să apară ba la începutul anului, ba la sfârşitul lui mai, ba acum, în august. Oricum, Un Cristian cel puţin va fi trebuit să exploateze momentul / momentele în care am avut impulsul de a-mi asuma o nouă apariţie. Acum, fireşte, ezit. Şi, pentru a-mi testa "cota", volumul va apărea acolo de unde va fi primit cea mai bună ofertă. Desigur, nu vreau să pornesc sub auspiciile lui îţi fac un serviciu.

Nevermore!

2010-06-12T14:42:00.006+03:00

De la o vreme, lumea literară parcă e mai puţin interesată de ceea ce se scrie şi din ce în ce mai implicată în tot soiul de refulări internautice. Aproape că nu trece lună de la Dumnezeu în care să nu se işte rumoare şi să nu se facă deconspirări - despre cine cu cine, despre ce şi cum, despre unde, despre de ce. Şi există, exorbitant pentru mine, un real interes, o uimitoare vervă explicativă, probatorie, cumulativă şi retorică: uppercuturi, apeluri la memorie, confesiuni, stâlpi ai infamiei ridicaţi anapoda şi care abia aşteaptă o îmbrăţişare însângerată, replici zdrobitoare, oratorie infailibilă, invocaţii şi imprecaţii, fabulistică, moralizare, raţionamente impecabile, igienizare şi deratizare, castrări online, autodenunţări, critici şi autocritici.
Blogurile şi tot spaţiul virtual, dacă mai e nevoie s-o spun, s-au făcut confortabile canapele de psihanaliză, monologuri de psihodramă, rampe de gunoi, unde suntem chemaţi să ne urlăm frustrarea. Şi o facem. Chiar cu voluptate, cu extaze altminteri interzise. Că altfel cum să-i spunem celuilalt ce ne stă pe inimă sau ce ne apasă bătătura? Cum? În faţa monitorului e ca-n sfatul pe care mi l-a dat, acum o mie de ani, un străbunic (rus, mai abisal): dacă te doare sufletul, întoarce-te spre perete şi plânge-i-te lui. Monitorul, ca şi peretele, pare să ţină pentru sine, iar debuşeu-i gata, poţi dormi liniştit, arareori îţi dai seama cu adevărat că, lipite de acelaşi perete, ascultă urechi nesăţioase, căscate hic et nunc, colportoare şi becisnice.
Numai că umorile afundă şi asfixiază. Spiritul justiţiar şi intolerant, brut şi inflexibil - probabil o veche engramă comunistoidă - dă pe dinafară.
Dar poate e vorba, uite, îmi trece prin cap, doar despre reality-show-uri şi "Nous sommes ici, aux portes d'Orient..."

Ce poftă de exhibiţionism e asta, la coada cărui wrestling intelectual ne îmbulzim?

În lumea literară de astăzi, trei oameni tineri, doar trei oameni al căror nume îl pomenesc mereu, ca o mantră şi ca un memento, ştiu să fie, sub spoiala stridentă a boemei şi a verbiajului caustic, încă decenţi, încă verticali, încă altruişti. Bineînţeles, nici ei feriţi de morbul letal, dar încă - trei, ca-n basme - ştiind să-şi neutralizeze chimiile violente ori să-şi bemoleze strigătele cavernale. Cel puţin în aparenţă.

Dar aparenţele au inventat diplomaţia, iar diplomaţia evită carnagiile.

ISU

2010-06-06T12:02:00.003+03:00

Pentru cine nu ştie, ISU înseamnă Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă.

Sâmbătă şi nu prea multă linişte, fiindcă încă de dimineaţă se aud mieunături jalnice. Motanul meu nu e acasă, aşa că sunt tentată să cred că mieunăturile îi aparţin, cu atât mai mult cu cât urechea mea nu e deloc fină. Pe la ora ceaiului, iritată, mă duc să-l recuperez, îl strig, mă panichez, pisica îmi răspunde, mă urc pe un gard, strig din nou pis-pis, pisica mai tare, iarăşi pis-pis, încep să dau telefoane, pisica mea e în pericol, fiind sâmbătă, fieştecare om, care încotro, iarăşi telefoane, iarăşi pis-pis, nimic, parcurg două străzi, ajung la poarta omului din grădina căruia se aude pisica, sun, casa pare părăsită, vreau să sar gardul, pisica încă se aude, în sfârşit, omul iese, un neamţ suprarealist pe care nu-l mai văzusem niciodată, îi explic că e o pisică pe undeva pe la el prin curte, şi miaună, şi mi se rupe inima, omul dormea, nu pricepe mare lucru din ce-i spun eu, dar, neamţ politicos, mă lasă să caut pisica, mă ajută, ne uităm prin zmeuriş, prin straturi anarhice de lăcrămioare, pisica miaună, neamţul, probabil şi el surd, nu captează corect sunetul, "se aude, domnişoară, dar nu ştiu de unde", ne învârtim, omul are ochii albaştri şi o piatră funerară în curte, de când s-a mutat cimitirul de la zidurile Cetăţii, ne zgâriem gleznele în tufele de zmeur, pis-pis, îmi ridic ochii şi văd un motan portocaliu într-un nuc eliadesc, omul aduce o scară, îi spun că mă bucur că-şi cinsteşte înaintaşii, omul mă priveşte contrariat, îşi dă seama că mă uit la piatra tombală din mijlocul curţii lui, îmi povesteşte că, da, odată, nişte ţigani s-au speriat de piatră şi-au fugit, aşa că el crede că străbunicii îi apără casa, fixăm scara, urcă domnul, observ că are un braţ paraplegic, mi se face milă, pisica e prea sus, ochii albaştri ai neamţului se tulbură, îl rog să coboare, voi urca eu, voi urca eu, deşi nu m-am căţărat în copaci decât arareori şi doar pe vremea când aveam cu cincisprezece kilograme mai puţin, dar, iată, braţele mele sunt sănătoase, urc, îmi tremură picioarele, de la înălţime văd toate curţile din jur, foarte frumos, entuziasmul îmi scade proporţional cu înaintarea, pisica e prea sus, domnul îmi întinde un par lung să răstorn pisica pe un maldăr de fân, n-o să păţească nimic, împung pisica, miaună şi mai tare, urinează de spaimă, neamţul îşi întinde braţele, "a început să şi plouă", pisica are legată de coadă o cutie de bere şi s-a încâlcit în jurul unei crengi ca pletele lui Absalom, mi se înmoaie picioarele, iată o urgenţă, îmi spun, cobor, sun la 112, acolo, o doamnă mai că pufneşte în râs, îmi cere să notez numărul de la ISU, nu am pe ce, îmi spune să revin, domnul cu ochii albaştri îmi aduce hârtie şi pix, sun din nou la 112, notez numărul, sun la ISU, acolo se încearcă o atitudine sobră, mi se cer detalii, cât de înalt e copacul, ce copac e, numărul meu de telefon, pisica miaună în continuare, pompierii vor reveni, probabil că nu m-au luat în serios, îmi spun, sunt sunată înapoi, nu au maşină disponibilă, să încerc să mă descurc singură, dacă pot, aştept încă zece-douăzeci de minute, poate se întoarce maşina de la intervenţie, îi sun din nou, cred că eram singura care îi apela la ora aceea, pisica în continuare miaună, nu mi se oferă nicio soluţie, domnul cu ochii albaştri încearcă să fie calm şi manierat, au trecut aproape două ore de încercări de a coborî pisica din nuc, ISU m-a abandonat şi doar eu am văzut pe Discovery că şi pisicile merită atenţia autorităţilor, ies în stradă, o să iau un băiat curajos care să coboare pisica în suferinţă din copac, trece un trio, băieţii mă privesc cu neîncredere, dar acceptă să intre cu mine în curte, unul dintre ei, cu zvelteţe campaniardă, asaltează nucul, îl domină, ajunge lângă pisică, pisica vrea să-l muşte, sfoara e, de fapt, sârmă, băiatul coboară, îi e frică să nu-l zgârie, domnul cu ochii albaştri aduce mănuşi şi un foarfece să poată fi eliberată pisica, băiatul urcă din nou, taie sârma, cutia de bere cade cu pocnet victorios, pisica se urcă tot mai sus, coada ei e compromisă, băiatul scutură creanga, pisica se ţine bine, dar aruncă încă un jet de urină, cade lângă maldărul de fân, băiatul întreabă "a murit?", pisica aleargă înnebunită, băiatul coboară şi el, "eşti un erou", îi spun.

Institutul Blecher

2010-06-01T20:08:00.004+03:00

Trebuia să poarte un nume

2010-05-27T19:18:00.003+03:00

Adică eu m-am gândit că nu sunt bani. Că ţara se zbate în criză ca între colţii unui rottweiler. Că din profesorat nu poţi, domnule, să te îmbogăţeşti. Că nu mi-am ales o meserie în care să plouă cu parale, ci una în care te ţii de-un gard de nuiele în toiul tornadei. Dar, naiv, am funcţionat în ultimele săptămâni anesteziindu-mă cu opiumul vag că ţărişoara se va prinde că trebuie să se încordeze o dată şi să-şi zvârle căpuşele de pe dos. Ţărişoara s-a prins şi nu prea. S-a făcut referendum: facem au ba grevă? Ne învolburăm? Ne zburlim? Lătrăm? Dăm cu copitele? Muşcăm? Nu, că avem rate, nu, că numai ni se iau banii ca-n 22 aprilie şi-atât, nu, că Sindicatul nu face nimic pentru noi, nu, că ieşim la pensie, nu, că şi-aşa. Nu. Zâmbind tălâmb şi gregar. Adică eu m-am gândit că cei mai mulţi n-or să vrea să facă grevă, fiindcă vine vacanţa de vară şi-oricum e cam tura-vura în orice şcoală. Adică ce să ne mai agităm în paharul cu apă stătută al învăţământului. N-are a face. Mâncăm noi ceva până la urmă: e bine că e vară, e bine că e cald, e bine că ni se ia, totuşi, puţin. Se putea şi mai rău, nu? Se poate să murim în drum spre şcoală, alunecând pe scări, înţepându-ne într-o capsă din catalog. Cu plămânii inflamaţi de bacteriile din hârtie. Putem să şomăm. Se poate mai rău, cum nu? Deci: nu ne zburlim, băgăm capul la cutie, fiindcă or veni şi vremuri mai bune. Gura închisă, că nu ştii cine te-aude şi te ţine minte. Şi te spune. Habar n-am cui şi, până la urmă, chiar mi se rupe. Literalmente. Ai nevoie de post. I-auzi! Nu: postul are nevoie de mine. Fiindcă, altminteri, învăţământul va ajunge la masa critică a dejecţiilor profesionale şi nicio vidanjă n-o să-l mai uşureze. Dar nu-i mare lucru, nu. Iar sfertul meu nu e acelaşi sfert cu al altora, fiindcă eu abia-mi zăresc salariul pe card; şi asta mă bucură, mă bucură nespus. Îmi doresc chiar ca toţi să fi avut salarii mari, şi sporuri mari, şi deduceri mari, iar sfertul lor să fie incomparabil mai gras decât al meu. E minuscul şi nemernic sentimentul pe care-l am, dar e cel pe care mi-l stârneşte indolenţa şi capul plecat pe care sabia nu-l taie. Aerul pestilenţial de Mioriţă reiterată la nesfârşit. Ne ucid? Măcar floricele la mormânt să avem.

26 mai. Club 27

2010-05-26T00:01:00.000+03:00

Astăzi, Constantin Virgil Bănescu ar fi împlinit 28 de ani. I-aş fi povestit ce vis bizar am avut anul trecut, în septembrie, chiar când se împlineau patruzeci de zile de rătăcire: el îndreptându-se spasmodic, într-o lumină sângerie, pulsatilă spre un orizont vid. Ca o cochilie uscată.

Vernisaj. Truisme

2010-05-25T08:25:00.007+03:00

Ieri am fost la un vernisaj în Art Cafe-ul care are uşile deschise spre artă şi, probabil ca sugestie a constipării celei oficiale, toaletele inutilizabile.
Cum îndeobşte se întâmplă atunci când unii se străduiesc să vorbească doct despre ce se petrece prin jurul lor, şi ieri a apărut un domn aparent calin, trecut binişor de il mezzo del camino, care încerca să organizeze, să verdicteze, să explice, să relaţioneze, să interacţioneze, să creeze emulaţie. Comme il faut!
Suficient şi voluntar axiomatic, domnul cu pricina a avut menirea să ni-i introducă pe debutanţi, doară că nimeni n-a înţeles nimic. Poate doar că sunt cam fumate manierele astea de abordare şi că noul e numai o veche poveste. (Mi-am amintit de un episod petrecut acum vreo 13-14 ani, când un poet - altminteri onorabil - mi-a vorbit exorbitant despre poezie ca zonă perianală şi despre măritiş ca alternativă la umorile lirice.) Domnul a mai trântit o anecdotă emfatică despre Rilke, din care s-ar fi putut deduce, cu efort, că teoria nu bate intuiţia capodoperei, iar debutanţii nu au rămas decât cu stranietatea lui coitus interruptus. Domnul a mai interacţionat puţin cu publicul, a mai pălăvrăgit ceva ininteligibil despre perspectivă şi nu, domnule, apoi s-a băut vin şi s-au mâncat biscuiţi.

Una peste alta, expoziţia vorbeşte (până pe la jumătatea lui iunie) despre altceva: cică nişte foarte-tineri au creat o comunitate internautică din care au emanat câteva creode sincretice de literatură, de artă vizuală şi digitală. După şase luni, au crezut de cuviinţă să iasă din anonimatul virtual şi să expună pe viu: Club Hermannstadt.

Până la urmă, nu există nimeni care să-şi bată capul cu un debutant şi, ca pretutindeni, totul funcţionează implacabil şi darwinist.
Vorba cuiva rătăcit pe-acolo, decât să bată trotuarul şi să dea în cap la oameni...

Referrer engine

2010-05-23T15:23:00.009+03:00

Astăzi, printr-o hilară manevră internautică, am ajuns să-mi văd cititorii - cea mai mare parte a lor.

Iată-i cum se trezesc ei în curtea mea: caută informaţii în marea Google despre:

jeleuri nemţeşti,
încleştarea tuturor muşchilor,
gesturi de iubire,
prostata umflată şi dacă femeia poate prinde gravidă în astfel de circumstanţe,
vulve diforme,
Jan Saudek,
sloganuri microbiste,
poziţia gluga japoneză,
meseria ca brăţară de aur,
cianuri,
apărarea intereselor limbii române,
acrobatică şi barem de punctare,
şi când mie dor de tine ţin pernuţa lângă mine şi când dorul îi tot iau pernuţa,
înţepenirea degetelor de la mâna stângă,
cum scoţi de pe degete urmele fumatului,
bărbaţi taciturni,
tuburi înfundate pe plămâni,
scriitori naţionali,
întâmplări la marginea lumii,
rita chirian revraj poezii sgb,
degete îmbătrânite,
ce să faci dacă ţi se încleştează maxilarul,
compunere moldova patria mea,
pete de ruj pe cămaşa lui dimineaţa,
cangrenă umedă pe al doilea deget de la picior,
ceţuri pentru copii,
fete bronzate au încins cluburile din felix,
palme umflate şi amorţite leacuri,
cazi din picioare şi ţi se încleştează gura,
panorama deşertăciunilor,
şi-a desfăcut nasturii de la pantaloni viol,
bărbat desface picioarele sub masă,
rita ceară epilatoare,
viermii şi cămăruţele goale prin care se strecoară,
îmi curge un lichid galben din gură,
suviţi la păr cu hârtie creponată,
futu-i ceapa oii,
hârtie care se aşează în caserole,
poetologie apofatică,
cum iese pilitura de fier din ochi,
pentru dormit e bun aşternutul din pene,
rita chirian vrăjitoare,
totul despre rita chirian,
rita chirian este vrăjitoare,
pitic întuneric,
perne umplute cu seminţe pentru spondiloză,
cum se scot petele de mucegai de pe prosoape,
nu aruncaţi zaţul de cafea în chiuvetă,
picături pentru vomă,
pete de ojă pe canapea,
cum se scot petele de grăsime de pe geam,
sunt băiat şi vreau să mi se îndese părul,
ce înseamnă când îţi paralizează gamba stângă,
rita chirian raiul,
ce organ se află în stânga sub coaste,
la cât timp se scoate aţa dentară cusută la măsea,
maşini de tăiat gresie,
împăturirea şerveţelelor în formă de bujor,
am porii dilataţi pe faţă,
comentarii literare despre laşitate,
întâlnire cu eminescu,
disciplină spartană,
cum să pun aragajul lângă centrală,
maica rita,
adăpost pentru săraci Berlin,
de unde pot lua cianură,
costum englezesc,
fabrica de perdele Paşcani,
motan cu monoclu,
ce înseamnă vates,
Kelemen Hunor se însoară,
dezinvoltură sexuală,
voluntariat Africa,
toamnă urâtă compunere,
agonistică,
tălpi şi palme zbârcite după baie,
de ce cad frunzele,
rita chirian sex,
ioana are numai patru ani,
sămânţa bună şi sămânţa aruncată printre stânci,
o inimă zbârcită,
eclectism,
ce înseamnă rita,
rita chirilean,
drumul spre iad e pavat cu intenţii bune,
OTV,
rita kirian,
fraze cu fiindcă,
imaginea basarabeanului,
poezii despre meseria doctor,
ignoranţă,
empatie agonie,
omonime chip faţă,
o zi la şcoală,
poiezia cele zece pisicuţe,
ajutor pentru acoperişul făcut din azbest,
ce este brahicardia,
limba română o datorie patriotică,
realitatea cu amănuntul,
sensurile lui lin,
sunt un om bun,
sevraj cronic,
acufene ecou,
sentimentul ratării megalomanie,
licoarea zeilor poezie,
chiozdane pentru copiii,
când s-a născut dragoş bucurenci,
pâine excremente şoareci,
cum le ştii tu pe toate,
scârţâie maxilarul,
nulla dies sine rictus,
sangvinic personaje,
telefon pentru hipoacuzici,
fetiţa crescută de câini,
combatant pitic,
furii moldoveneşti,
ce este un actant,
scrisori şi cântece pentru mama,
exotic ceat,
să alcătuim o poezie,
tup turururup,
imagini contur fetiţă,
agonie lupt cu moartea,
imagini cu dormitoare roz,
alcătuirea portretului câinelui meu,
fotografii cu bubico,
sufletul o mare amăgire,
concupiscenţă senzualitate,
orbirea la câini,
bucuria sufletului meu,
trucuri vrăjitoreşti,
bazin veceu.

Referrer engine, c'est moi...

Anna Hallberg

2010-05-23T00:05:00.004+03:00

curatorii

Şurubelniţa în cruce ca tentativă religioasă.

Pur şi simplu asta spui tu.

Dungile albe de pe şoseaua asfaltată se aseamănă copilăriei mele.

Există o foame în spatele gurii închise, al dinţilor strânşi în jurul unui ou crud.

”Mama mea” nu mai e ”Mama mea”.

Acum nu mai ştiu.

Suma structurilor dintr-un kilometru pătrat de pădure de foioase.

(Ca la circ.)

Enunţarea absolută a literei ”A”.

Lucrurile de care ţi-e frică. Dar pe de-a-ndoaselea. Încă o dată.

Nu am încredere în căldura soarelui.

Acum, de pildă, îmi ridic braţele şi semăn cu o lebădă.

Amuzant, nu-i aşa?

Obiectele împachetate în hârtie de ziar.

L. A. Law.

Cu toate astea, încă ne vorbim.

Dacă ai un miez eşti o carte.

Portocale îmbrăcate în cuişoare, ambianţă.

Măi, măi, porcuşor mic.

Nuuu, nu…

Şi lucrurile se leagă unele de altele.

Cizmele mele de cauciuc. Crocodilii.

La dracu΄, s-ar putea adăuga acum.

Aşa deci.

Aşadar o să mă părăseşti.

Câteodată, frazelor pasive le lipseşte un subiect activ.

Uleiul de măsline e bun.

De ce n-ar fi?

(”Ceva mai încet: « - Erau ciuruiţi, erau…»”)

Nu are chiar aerul unui jucător de tenis.

În fiecare an, în Suedia, mor în accidente 3000 de oameni.

Şi asta nu e deloc costisitor.

E esenţial să ţi se confirme că e bine ce faci.

Scuză-mă, cred că stai pe locul meu.

Oho, ce chestie idioată!

Crezi că-şi va aminti cineva să tragă de frânghie?

Până la urmă nu eşti decât un om.

Obişnuinţa.

Oleee-ole oleee-ole!

Astaaaa-i! Astaaaa-i!

Nu-i chiar aşa de rău.

La urma-urmelor, sexul nu e chiar atât de important.

Nu-mi mai aduc aminte ce-mi trebuia.

Şampon?

Nuanţele deschise i se potrivesc mai bine.

Te Iubesc. Simplu.

Se vede în ochi.

Salarii compensatorii.

Plâng de mă ia naiba când vorbeşti aşa.

Ce-o să facem? O să ne uităm la televizor?

De fapt, eu chiar vorbesc serios acum.

Suprafeţele-s toate semne de dragoste.

Trebuie să te pui în locul unui copil.

Contur drept sau zigzagat?

Pe termen lung.

Vreau doar să spun că nu e necesar să luăm lucrurile atât de în serios.

Fără o stimulare corespunzătoare a simţurilor.

Agreabil.

Per-cop-si-form-es.

Spasmul şi prezenţa sunt una şi aceeaşi.

Cornflakes.

Pe joi atunci.

Vânătăile, atunci când se fac din galben-mov, verzi.

Sau se pot şterge cu prosopul?

Vanilia îmi face, de obicei, greaţă – dar asta depinde numai de cantitate.

Întâi, spaţiu pentru amintirile de mai târziu.

Împătureşti şerveţelele.

Un serviciu cu desăvârşire letal se numeşte as.

Buzunarele ei.

Durerea imposibil de exprimat.

Mişcările trupului, rămase nefolosite.

La îndemână.

Cum să procedezi în situaţia asta.

Mai încet.

Vara, lacurile fără punţi.

Există atâtea metode de a ucide oameni.

De pildă: aşa.

Trebuie să ieşi odată din casă.

Pe cărare, un melc minuscul.

Precum muşchiul circular al unui anus rupt.

Lacrimile curg între noi.

Nu există nimeni în care să poţi avea încredere.

Stelele seamănă aşa de tare între ele.

Cade la ţanc cursul de spaniolă.

O metaforă pentru starea planetei.

Chiar nu înţeleg nimic din ce vorbeşti tu acolo.

maple syrup urine disease

Galerie cu cornişe.

Acum mi-amintesc!

Se poate să aibă un defect pe undeva.

Vârtej de praf interplanetar.

Da, sau mai bine înăuntrul urechii.

Răspunsul apare pe displayul negru.

(fildeş)

Cine ştie oare cât valorează astăzi?

Pe linia punctată.

(trad. Rita Chirian)

Madame Déficit

2010-05-22T22:51:00.004+03:00

Străină în propria-mi ţară. Silită să trăiesc în compromis şi-n inerţie.
Mă întreb cine sunt oamenii aceia care pretind că ne conduc. În numele cărei autorităţi infernale îşi reclamă ei putinţa şi voinţa de a ne persifla constant şi asiduu?
Condamnaţi la cea mai crudă ereditate, generaţia "Nicio Şansă".

Dragă Românie,

2010-02-23T22:25:00.002+02:00

Află despre mine că nu sunt nici bine, nici sănătoasă.

Nu sunt nici bine, nici sănătoasă şi nici nu mi se pare că s-ar putea schimba ceva curând.

În decembrie sau în ianuarie m-am dopat cu gânduri exotice. Şi decembrie, şi ianuarie au trecut, iar Zambia a rămas tot depărtată. Încep să cred, Românie, că ai ceva planuri cu mine, că te căzneşti să-mi dai o lecţie, că te îngrijeşti de purificarea mea karmică. Încep să te privesc cu ochi mai mari decât o făceam la patru-cinci ani, în Gara de Nord, prin uriaşele panouri care mi te înviau, puternică şi mănoasă, lumină şi victorie. Încep să te văd.
Vreau să te părăsesc, Românie, vreau să plec şi să-mi fie dor, foarte dor de tine.
Eu, care am vrut să fiu Ecaterina Teodoroiu pentru tine, eu, care am vrut să te cânt, eu, care am fost de un patriotism deşănţat şi-am plâns la Podul de Flori, şi-mi dau lacrimile şi-acum când mă gândesc la eroii tăi, eu, care nu i-am înţeles niciodată pe cei care au plecat din ţară, pe cei care aşteptau să-şi termine liceul ori facultatea şi să spele veceurile Vestului, eu, care mă cutremuram de emoţie când îţi vedeam orizonturile, când îţi vedeam oraşele, când îţi vedeam ruinele.
Dar eu vreau acum să plec.
Fiindcă mă întreb dacă tu poţi să mă laşi să trăiesc cu 700 de lei şi să plătesc o chirie de 120 de euro.
Dacă poţi să mă ţii două săptămâni până să-mi schimb cartea de identitate.
Dacă îţi pasă că, în orice instituţie aş intra pentru o hârţoagă, trebuie să merg la camera 33, apoi la camera 15, etajul 1, apoi la camera 16, apoi la 32, apoi să fiu trimisă la Primărie, apoi să trebuiască să mă reîntorc şi-apoi să-mi dau seama că n-am făcut nimic şi că s-a treminat programul. Şi, Românie, să stau pentru fiecare cămăruţă la o coadă plictisită şi imobilă, iar doamna către care se scurge coada să fie, şi ea, plictisită şi insolentă ca o iapă.
Dacă te-a iritat cât un ţânţar pe dosul tău de elefant că Franţa noastră a râs de încurcătura cu ajutoarele pentru Haiti şi că nicio clipă nimeni din presa străină nu s-a întrebat dacă e cu putinţă aşa ceva.
Dacă te roade de ce au stat copiii tăi sâmbătă (şi era cald afară!), împietriţi în faţa televizorului, să se uite la Congresul PSD.
Dacă e firesc ca vrăjitoarele să descânte Casa Poporului şi stabilimentul Romexpo-ului.
Dacă îţi pasă că Mazăre a dansat o noapte întreagă pe sambadrom.
Dacă îţi pasă că, orice diplomă ai avea, eşti tot un ratat.
Dacă îţi pasă că toată lumea are diplome.
Dacă îţi pasă că Vanghelie, şi el fiu al tău, îl face pe Ponta, "maimuţoi implementat".
Că Băsescu spune că 99% dintre români sunt manelişti.
Că ţiganii tăi sunt "infractori fiziologici".
Că Europa e speriată ca de dracu' de tine. Că suntem pentru ea ce e Mexicul pentru SUA.
Că suntem atât de săraci, că nici nu ne mai dăm seama că suntem săraci.
Că suntem inculţi, şi grobieni, şi nespălaţi, şi urâţi, Românie.
Că ne facem răi, şi meschini, şi brutali, şi nu mai ridicăm ochii din asfalt, şi ne e frică să nu spunem ceva nepotrivit, şi ne e frică să nu fim daţi în gât, şi ne e frică să nu ne îmbolnăvim ca să nu trebuiască să dăm şpagă.
Că suntem corupţi până-n măduva oaselor.
Că ni s-a tăbăcit obrazul, şi ne-au crescut burţile, şi ni s-a lăţit rânjetul.
Că impozitul pe care ţi-l dau mi se întoarce ca o flegmă în faţă.
Că Boc e doar un ventriloc, că Vlădescu e o marionetă gureşă, că imnurile electorale au ţâţe, şi văleuri, şi manelele are linii melodice melodioase, cum zicea un artist oarecare, şi el fiu al tău, ştii bine.
Că sindicatele sunt contrasindicate.
Că cinci milioane de români l-au votat pe unul care a izbit cu pumnul în figură un copil.
Că suntem tautologici şi letargici, defetişti şi umili, primitivi şi agramaţi.
Ei, pentru toate astea şi pentru încă atâtea, şi pentru o mie de alte lucruri, eu o uit de Al. Mitru, de panourile din Gara de Nord, de Muzeul Antipa, de mirosul metroului şi de ţigăncile tale desculţe din Lipscani.
Şi, Românie, o să plec.

Poker Face

2010-02-03T09:39:00.003+02:00

fii bun, fii curat,

lasă sângele să şiroiască şi iepurii să bea iarna din inima ta,

dragostea mea, oamenii nu te storc ca-ntr-un intestin până mai eşti

bun de ceva,

nu te răsucesc pe toate feţele până mai poţi să faci vreun pas. acum

ce-a mai rămas din căldura ta? ce semne încâlcite porţi pe piept?

dar tu spală-ţi cu grijă sucurile fiecărui viol,

fii bun, fii curat,

ţine-mă în braţe, spune-mi o poveste în care oamenii se prăbuşesc ca nişte

cai negri de rasă.

fiindcă sufletele noastre sunt toxice, dragostea mea, zbârcite ca pielea

epilepticilor,

strânge tu toate durerile, fiindcă

fructele care cad din mine sunt omizi verzi,

tu uită creierele grele ca blana udă de câine, mângâie mâna care ucide,

mângâie-mă, fiindcă

aici nu se întâmplă niciodată nimic nici

când statuile cad în genunchi

ori când fluturii trec peste spatele tău ca o mare,

când ziua miroase ca burta deschisă a unui animal uriaş şi bolnav

şi întunericul e roşu deasupra zăpezii,

când părul meu nu te acoperă decât pe jumătate şi

gâtul se dezveleşte alb înaintea roţilor trenului,

cântă, dragostea mea,

fii bun, fii curat.

Cultul personalităţilor

2010-01-29T00:01:00.009+02:00

Fiindcă au fost - ieri şi azi - zilele Elena Vlădăreanu şi ale Spaţiului privat, mi-am amintit că păstrez (lipit în jurnalul acelor vremuri) un articolaş din aprilie 1998, din Tribuna învăţământului, în care e vorba despre olimpici-mândria-ţării. Cum apreciez că e muncă de arhivar al istoriei literaturii, let it be. Trebuie să spun că atunci, la Botoşani, s-au aflat şi alţi doi: Constantin Vică şi Andrei Terian.
Din nefericire, nu ştiu cât mă va ajuta tehnica în "vizibilitatea" textului. Spre deloc. Dar se rezolvă cu un singur clic.
Aşa că...

"Dacă subiectul probei I de la clasa a IX-a - Personaje antitetice în operele studiate - a fost apreciat pozitiv, baremul respectiv a stârnit multă nemulţumire. Acesta puncta nuvele, romanul, drama, tragedia, lăsând în afară genuri corespunzând unor opere adecvate cerinţei. Alte, numeroase, voci, şi de elevi, şi de profesori, puneau - ca şi în alţi ani - problema mizării insuficiente "pe creativitate", ca exemplu de subiect "previzibil" fiind citat cel de la clasa a XII-a... O altă doleanţă larg împărtăşită: cunoaşterea lucrărilor premiate, care "ar trebui publicate ca modele". [...]

Singura răsturnare la vârf - la clasa a X-a, unde, prin urcarea Alinei Iacobuţă de pe locul opt pe trei, Elena Vlădăreanu a coborât pe locul patru. [...]
Nu putem trece mai departe fără a aminti un premiu special, acordat de "Tribuna învăţământului", pentru eleganţa redactării, elevei Rita Chiribuţă de la Liceul "Mihai Eminescu" din Botoşani. Împreună cu ea a fost premiat şi cel care a pregătit-o, prof. Dorin Popa." ş.a.m.d.
Eram în clasa a IX-a şi era bine. Am luat atunci un purcoi de bani. Nici naţionala dintr-a douăşpea nu mi-a adus decât jumătate din banii de atunci. Şi dacă adăugăm şi rata inflaţiei, o-ho!
Cred că eram deja prin facultate când am descoperit-o pe Elena Vlădăreanu în cuprinsul articolului, eu fiind, nu foarte normal, absorbită de acel pasaj...

Iubirea e pe 14 februarie

2010-01-28T10:35:00.005+02:00

Nu ştiu dacă e pe 14 februarie, nu ştiu dacă e cândva peste an, dar cartea e şi astăzi va fi lansată. Graţie lui Andrei Ruse, care are tot soiul de idei şi, pe deasupra, nebunia de a le pune în aplicare. Că tot sunt infuzată advertorial în urma lecturilor din Elena Vlădăreanu, vânaţi cartea, că nici nu ştiţi ce pierdeţi.
Îşi aduc prinosul sensibilităţii:

dragoste de dimineaţă (la cafea): Sorin DespoT, Mihai Tiţa, Cristi Cotarcea, Alexandru Drăgan, Adrian Diniş, George Serediuc, Claudiu Komartin, Raul Huluban, Radu Viancu, Andrei Ruse, Victor Ţvetov, Andrei Gamarţ, Cosmin Dragomir, SGB, Alexandru Potcoavă, Gabi Macovei, Andrei Crăciun şi Alex Nichifor.

dragoste la shopping: Livia Roşca, Ioana Bogdan, Diana Geacăr, Miruna Vlada, Andreea Oprea, Alexandra Dolfi, Eliza Nicolaina, Rita Chirian, Andra Rotaru, Diana Iepure, Livia Ştefan şi Ofelia Prodan, Domnica Drumea.

dragoste la cină (spălăm mâine vasele?): V Leac, Robert Şerban, Răzvan Ţupa, Dan Coman, George Vasilievici, Gelu Diaconu, Marius Ianuş, Florin Hălălău, Gelu Vlaşin, Felix Nicolau, Florin Iaru, Nicolae Tzone, Adrian Suciu, Ştefan Doru Dăncus, Mihai Vakulovski, Valeriu Mircea Popa, Octavian Soviany, Dan Cârlea, Ovia Herbert şi Mugur Grosu, Ioan Es. Pop, Constantin Acosmei, Mihail Gălățanu și Șerban Foarță.

Poker Face

2010-01-24T12:59:00.007+02:00

corpurile noastre plutesc peste oraş ca nişte delfini morţi
încă sunt nopţi în care aştept să mă deschizi
şi carnea ta să-mi ardă gura ca azotul lichid

abia ne târâm în halate

suntem două vagoane ruginite peste care răsare o lună roşie

respiră

moartea nu ajunge acolo unde nu e niciun fir de praf

moartea nu vine unde miroase a detergenţi

moartea nu se atinge de pielea frecată până la sânge

moartea nu-şi varsă maţele pe rochia de muselină albă a marylinei monroe

nouă însă ne sapă adânc sub frunţi ca stropii de amoniac

ne lasă în urmă cu degetele de la picioare degerate şi cu unghiile crescute

în carne

ne înfundă gurile şi nările şi anusul cu jucării din plastic amare

nouă însă moartea nu ne îngăduie să creştem

muşcă din noi ca un bărbat obez vulva cheală a unei fetiţe

ratarea zgârie gleznele ca un motan în călduri

nu sunt eu păpuşa care aşteaptă în intersecţie să se prăbuşească una după

alta toate clădirile

nu eu aştept într-o încăpere îngustă moartea sfărâmicioasă a fiecărui

animal bolnav

în braţele mele bărbaţii au guri de copil

boala valsează deasupra craniilor dezvelite şi

picioarele ei de lemn lovesc în dezordine

ca imaginile unui film mut

şi dacă vreodată am ştiut despre ce e vorba uităm cu fiecare zi mai mult

aici nu plouă niciodată

soarele răsare chiar în faţa ferestrei şi crapă supurând peste umerii tăi

şi dacă înveleşti în ziare galbene trupurile celor pe care i-ai sfârtecat

urletul lor chimic nu conteneşte niciodată:

picioarele care lovesc în burtă izbesc întotdeauna dinăuntru

degeaba ne ascundem feţele în palme acum

tu ştii că viaţa noastră e un cadavru mutilat din care creşte un cactus

albastru

câte nume ai? la care răspunzi?

inima mea e un crematoriu de seringi infectate

SGB - Premiul Eminescu

2010-01-17T00:31:00.004+02:00

Cronica următoare a fost pregătită cu vreo două-trei luni înainte, însă, din raţiuni care n-au ţinut de ea, n-a apărut (cred!):

Markethink

E redundant să afirmi că poezia nu le mai slăbeşte multora vederea, că nu e vandabilă – şi câte alte handicapuri nu i-or mai ciopârţi prin carnea veche. Şi-atunci, complet debusolat, ce să facă auctorele cu zvâc pe dinlăuntru? Să şadă şi să scrie per se ori să rupă-n două poezia, preconcepţia critică & să-şi fac drum cu coatele zdrelite prin lumea literară? Opţiunile nu-s variate, aşa că nu e timp de pierdut. Reţeta, nici ea la îndemâna oricărui neavenit, mai cu seamă dacă vii din ingrata provincie şi te iei la harţă cu notorietatea de carton a douămiiştilor deja înscăunaţi. 1. Aplici infailibila imagine de patibular jemanfişist, care face poezie cam ca M. Jourdain proză. 2. Încrucişezi fierul tocit de-atâtea războaie pe site-uri literare şi-ţi faci lobby cam în răspăr, cu aerul că nici tu nu eşti foarte convins că nu-i cusută cu aţă albă toată trebuşoara. 3. Îţi desăvârşeşti tehnica literaturii ca bal mascat: cerşetorul e întotdeauna gentilom. (Chiar dacă nu-i o condiţie sine qua non, ba mai mult, îţi poate chiar scădea cota de piaţă: 4. Ţi-ncingi mijlocul cu Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise pentru tinerii sub 35 de ani, organizat de Uniunea Scriitorilor din România – 2008.) Cam aceştia sunt paşii pe care i-a urmat Stoian G. Bogdan pentru a fi uns, prin Chipurile (Editura Cartea Românească, 2009), în gura mare şi univocă, cel mai bun debut al ultimului an.

Chipurile lui SGB sunt succedaneu al unui real hipertrofiat, grotesc şi ignobil. Pesemne că, în cazul lui, econom de fel, adept al unei fast poetry, materia trebuie să lepede orice filtru mistificator, aşa că realitatea lui trece în literatură în maniera inventarierii. Chipurile devin un clasor – mai degrabă neutru – al unei umanităţi ultragiate. Lirismul (deloc vizat, ba chiar evitat da capo al fine) explodează din imundii, iar autoflagelarea se transformă în modus vivendi. Asemenea congenerilor săi, el îşi găseşte forţa motrice în excesivizarea mecanismelor urii, ură alienantă, încrâncenată şi resemantizantă („acum doar ura îmi mai dă chef de viaţă/ o ud zilnic cu sânge proaspăt/ îi vorbesc ore întregi/ pentru că ura simte dacă îţi pasă cu adevărat”, Poemul din ultima cameră). Dacă Elena Vlădăreanu ridica pancarta lui „scriu pentru că nu pot să trăiesc”, Stoian G. Bogdan se repliază dureros şi urlă: „Scriu pentru că trăiesc. Şi, deşi această scurtă biografie nu e un poem,/ totuşi eu am simţit nevoia să-l fac să fie”. Asumarea concretului frizează suicidul continuu, franc-despuiat şi aleator. Cu toate astea, biografismul atroce, autenticitatea, secularizarea violentă a inefabilului – ai căror genitori sunt, în poezia mai nouă, Marius Ianuş şi Dan Sociu –, un biografism pe jumătate, gonflat naiv, pe care Stoian G. Bogdan îl etalează dezinvolt şi cumva neconştiut, sunt toate dinamitate din capul locului: „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui. Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrânit prea devreme./ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă/ [...] Nu sunt sărac; am avut şi perioade când n-aveam/ ce mânca şi uneori încă mai am zile cu buzunarele goale”.

Lumea made by SGB e s(c)eptică, pervertită şi abjectă, iar conştiinţa care o verbalizează – turgescentă şi exacerbată. Dincolo de (auto)ironia sangvină, de verdele lexical şi de patetismul histrionic şi bulevardier, poezia lui SGB escamotează abisurile nefrecventabile ale circului provincial (ale cărui reprezentaţii sunt inepuizabile). Moravurile liminale, lasitudinea, găunoşenia, masca impecabilă, însă mereu condamnată să se fărâmiţeze, frusteţea gestului sunt locuri comune ale unui construct seducător-golănesc, pe care îl gestionează cu un firesc care nu se susţine pe spaţii reduse (la lectura fragmentară a volumului), dar care reuşeşte să se impună ca monolit, ca structură articulată în story. Fiindcă viaţa pe care o ipostaziază în Chipurile e doar „o nesfârşită plimbare/ în vagoanele unui tren gata să deraieze” (Jairica) şi nu face să-ţi ascunzi castrator-virginal obrazul în batistă. Nebunie şi degenerescenţă, resemnare şi glorie de tinichea, agonie şi subterane multiplicate infinit, kilometri de viaţă contorsionată şi mereu în altă parte, cu toate paradisurile ei, pattern-urile lui SGB amintesc, în parte, de Borcanele bine legate ale lui Sociu; ceea ce diferenţiază însă cele două debuturi este visceralul: acut şi asumat în cazul lui Dan Sociu, externalizat şi viciant pentru celălalt.

Există, desigur, şi balast pe şantierul lui SGB, mai cu seamă acolo unde tributul istoriei personale trebuie plătit cu orice monedă şi, din nefericire, cu cea devalorizată a patosului deziluzionat şi cam de mâna a doua. Ceea ce-l mântuieşte e, totuşi, filigranul ironic / iconic pe care-l plasează deîndată acolo unde ceaţa lacrimală se îndeseşte („Beau de cinci zile şi rămân în picioare, şi/ nu mă clatin, şi n-am nimic.// Păi dacă n-am nimic, ce dracu să am?”, Săgeata neagră). Sorgintea impură, contrariile neutralizante, tarele congenitale şi catarul social îl absolvă de toate primejdiile autoinduselor şi supralicitatelor clisme neoexpresioniste. Ţinându-se departe de angoasele difuze, fără nume, SGB caută legitimitatea în argumentul inexpugnabil al realului, iar centrul de greutate al poeziei sale se deplasează din realitatea individuală în cea microsocială. Astfel, „chipurile” sunt, preponderent, elongaţii stilizate ale propriilor fantasme autodistructive, obiectivări ale unui sine cangrenat şi ţinut bine în frâu ori figuri exponenţiale ale socialului. Neputinciosul, de pildă, pare a fi expresia abrutizată a ritmicităţii indolente şi hipnotice, Nătărău’ Gimi din S-a luat lumina – replica douămiistă şi mai puţin tragică a mai bătrânului Lefter Popescu etc. Printre irizările strident sociale, se reliefează poemele fals erotice, înmuiate de sentimentalism şi graţie oligolirică. În acest sens, Calvar tango sau A girl to remember sunt psalmodii voluntar cabotine („mi se chirceşte trupul/ ba chiar mai mult/ am spasme îmi cad dinţii/ mi se lichefiază ochii şi îmi curg pe faţă/ [...] te-ai ferecat toată ca să nu vii/ te-ai încălţat cu cizme spaniole/ ca să nu mai vii/ dar ai veni/ ştiu că ai veni// şi te-aş suna dar ai spart toate telefoanele/ şi-aş bate la uşa ta dar ai spart toate timpanele” sau „tu ai fost cu mine în perioada de colaps/ tu mi-ai iubit egoul fără briz-brizuri/ tu m-ai plăcut/ cu toate găurile pe care le aveam/ când nimeni nu-şi dădea nici mucii pe mine”).

Validitatea acestor texte rezidă din capacitatea de a jongla cu maximurile şi minimurile de tensiune, SGB alternându-le comme il faut, exersat, răbdător, conştient că nu trebuie să-şi scape cititorul din mână. Limbajul e detabuizat, inhibiţia se face istorie şi SGB se infăţişează în toată splendoarea lucrării lui pământeşti în revoluta mănăstire de maici a poeziei. Numai că nu e cel dintâi care-şi permite asemenea insurgenţă, aşa că strategia lui e bine pusă la punct: dozează atent biografismul autentic cu cel de împrumut, solicitudinea şi îngăduinţa cu retractilitatea şi repulsia, balbuţia amorezată şi condescendenţa macho, respingând convenţia şi deja-lu-ul. La o primă lectură, SGB are aparenţa celui încredinţat până la fanatism că e primul care-şi ridică cetate pe continent, fără să bage de seamă că dincolo de colină stau să se prăbuşească civilizaţii întregi; cercetându-i resorturile primare, descoperi însă un abil mânuitor al narativităţii autodinamitarde şi insolite, ale cărei asperităţi sunt domolite de infuzia răvăşitoare de afect. Fiindcă poezia lui SGB este seismografică fără să-şi clameze văzul monstruos.

Volumul lui Stoian G. Bogdan se pare că – dacă pe ţărm n-o să eşueze alt debut spectaculos – rămâne, deocamdată, vârful de lance al anului. Grea povară, însă SGB are şi megalomania de a o purta, şi capacitatea de a nu se împiedica în trena ţinută sus-sus de critică şi de cât a mai rămas din publicul cetitor de poezie.

După douăzeci de ani

2009-12-17T17:56:00.005+02:00

N-am primit nicio veste dinspre potenţiala mea plecare în Zambia. Încep să mă întreb dacă nu cumva se face că n-aş fi omul cel mai potrivit. Se poate, se poate. Aşteptăm.
Deocamdată, ne prefacem că trăim într-o lume normală. Intrăm în concediul fără plată acceptat fără crâcnire, ca o pedeapsă divină, ne stoarcem cardurile (uite, o dovadă de opulenţă!) şi plecăm în Moldova. Pornim într-o similiprimăvară, cu cauciucuri de vară şi suflete întomnate, deh. Încercăm să uităm câteva zile de Băsescu, de Geoană, de Antonescu. Încercăm, dar, la fiecare pas, bannere portocalii, galbene, roşii ne răscolesc sângele în vene. Închidem ochii, dar nu putem merge pe drumurile patriei cu ochii închişi. Îi deschidem. Mă gândesc că gropile din asfalt fac parte din macrostrategia opacizării. O mitridatizare colosală. Încet, încet, ne imunizăm. Băsescu - preşedinte, Boc - prim-ministru, Kelemen Hunor - ministrul culturii. E bine.
Avem deja un zâmbet trepanat. Nu scot o vorbă 500 de kilometri. Nu scot o vorbă 1000 de kilometri. Mă gândesc că, acum aproape 20 de ani, ai mei fugeau din Botoşani, cu Dacia noastră Break vişinie, impecabilă, 1-BT-957, de teama a ceva - pentru mine - incomprehensibil. Am început să plâng abia când am fost traşi pe dreapta de un pluton de soldaţi, la ieşirea din oraş, şi percheziţionaţi.
Tata a fost puternic, tata i-a convins să ne lase să plecăm.
Nimeni nu intra în oraş, nimeni nu ieşea. Lumina era roşie, iar pe străzi nici ţipenie.
Niciodată tata n-a fost mai fericit decât în momentul în care ne-am depărtat de oraş.
Când ne-am întors acasă, tata devenise şomer. Acum face ornamente bisericeşti din fier forjat. Acum vorbeşte mai mult despre trecut decât despre prezent.

Episodul omis al Mioriţei

2009-12-12T10:47:00.004+02:00

Din conspiraţia antiromânească face parte, desigur, şi elidarea episodului în care, succesiv, ciobanul moldovean îşi pune marile întrebări existenţiale, este iritat de megalomania celorlalţi doi ciobani, ia decizia să-i răpună în luptă dreaptă, se gândeşte să fugă şi să se însoare cu mândruţa de la câmpie şi să lase oile cui o vrea să se îngrijească de ele.
În sfârşit, recunoaşte deschis că a obosit şi lasă totul să se desfăşoare după bunul plac al altcuiva. De aici, naraţiunea se reia aşa cum o cunoaştem cu toţii.

Da, am obosit. Şi eu, şi eu ca ciobănaşul moldovean. Nu mai vreau să lupt, nu mai vreau să număr voturi, aproape că m-am resemnat la gândul că mi se va tăia din salariu în tot anul care urmează, nu mai aştept FMI-ul, nu mai vreau guvern, nu mă interesează cine e premier, nu mai vreau să ascult pe nimeni.

Am început demersurile pentru a pleca în Africa. Voluntar în Zambia.

Cine şi cui mai face, în vremuri de restrişte, sex oral?

2009-12-11T10:32:00.005+02:00

Caseta lui Băsescu e, nu-i aşa?, decupată dintr-un scenariu american. Dacă Bill Clinton, care ţinea între degetele mâinii drepte frâiele universului, iar pe cele ale mâinii stângi, arghezian, şi le pierdea în părul desfrânat al Monicăi, de ce n-ar putea şi Geoană al nostru - mai ales că pe cele ale mâinii drepte le avea libere - să şi le încâlcească pe undeva? De ce? Că doar emanciparea socio-politică poate veni şi pe calea emancipării sexuale. Ce dacă Elena Udrea iese în crucea nopţii de la Cotroceni, după ce şi-a alimentat maşina în benzinăria de prin părţile locului? Ce dacă există o casetă în care cineva, din întuneric, l-a filat pe Geoană în paroxismul obscur al intimităţii?
Ţara noastră, pe lângă munţi cu aur, mări cu valuri şi câmpuri mănoase, are femei iubeţe şi bărbaţi care-şi merită numele, viteji în arena politică şi gladiatori în birouri.
Dar şi câini bărbaţi, care-o apără de mâzga decadenţei.
Aşa că putem dormi liniştiţi: suntem vegheaţi!

Lupta de gherilă. Lupta cu paranoia

2009-12-08T09:45:00.006+02:00

De două zile, lupt acerb cu paranoia. Nu mi-am vândut votul: l-am dat pur şi simplu, deşi curentul cool te trăgea să spui că n-ai cu cine, domn'e, n-ai cu cine. Am votat de dimineaţă, de teama penelor de curent şi a demenţei care s-ar fi instalat pe străzi. Am votat de dimineaţă ca electoratul de stânga, deşi la primul tur am ieşit ca electoratul lui Antonescu, târziu de tot, mimetizându-mă în asemenea hal, încât, dacă aş fi avut credinţa că l-ar fi ajutat cu ceva pe Geoană, aş fi mers şi la biserică. N-am mers totuşi, gândindu-mă că am făcut tot ce-mi stătea în putinţă. I-am convins şi pe defetiştii din jurul meu. Scor: 2 au mers la vot, 4, nu, că oricum iese Geoană.
La ora 21 a ieşit, la 21 fără 5, nu, apoi, din ce în ce, nu mai ieşea.
Am dormit cu televizorul deschis, gata să ies să apăr patria.
Între Hrebenciuc şi Videanu, ca de la Ana la Caiafa.
La două dimineaţa, Băsescu ne-a ciuruit.
La şase, Hrebenciuc încă declama victoria.
La 8, rezultatele parţiale de la BEC, care-l creditau pe Băsescu.
La fel la 11.
Am plecat la şcoală, cu ochii umflaţi de nesomn şi reflectând intens la ce se va întâmpla din ianuarie, când, la naiba, o să-mi iau salariul bugetar nu ştiu cum şi nu ştiu când. Aşa că mi-am plasat CV-ul pe internet, poate i se face cuiva milă de mine. N-am trecut în CV ultimul salariu, cel de şase sute de lei, care mi-a ajuns o oră, până mi-am plătit câteva dintre taxe. Aşa că nu avea, oricum, niciun rost.
La şcoală, am luat pulsul cancelariei. Cancelaria spunea că a votat cu Geoană, dar Sibiul i-a dat 60% lui Băsescu. În cancelarie, toată lumea e liberală. De dreapta. Lumea vrea stabilitate, vrea guvern, vrea preşedinte "normal", "decent" ş.a.m.d. Cine l-a votat pe Băsescu, cine?
Ca tot poporul suveran, am ajuns să-l cred şi pe Vadim. Nu spunea el de penele de curent în "Tricolorul"? Nu vorbea el de "frauda masivă"? Lucrurile încep să se lege.
La OTV, Băsescu îşi amintise că are o "casetă" despre Geoană. Şantaj. Fraudă. Revoluţie. A bunului-simţ.
Antonescu a ieşit inconsistent cu declaraţii. Liberalii se scindează. Vreau consecvenţă.
Vreau să nu mai deschid televizorul.
Vreau să-mi iau măcar salariul întreg, oricât de meschin şi de prozaic e idealul meu.
Vreau să nu mai fiu tratată cu insolenţă de un preşedinte agramat, subtil ca glaspapirul, vindicativ, băşcălios, care se plimbă popular în Logan şi căruia i se rupe de mine.

Vând vot noocrat

2009-12-06T12:31:00.005+02:00

Ofertă valabilă până la ora 21.

Literaturwerkstatt Berlin - Live Poesie

2009-11-03T23:33:00.008+02:00

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie mi-au trebuit câteva zile - mai bine zis, uite, mergem acum pe a treia - să ies din starea de graţie berlineză. Nici acum nu m-am normalizat (şi dovadă face şi faptul că nici măcar nu mi-am desfăcut geanta - dar, poate, la mijloc e şi puţină indolenţă, între noi fie vorba).

Cine a fost? Constantin Acosmei, Svetlana Cârstean, Gabi Eftimie, Sorin Gherguţ, V. Leac, Ştefan Manasia, Vlad Moldovan, Ioana Nicolaie, Andrei Ruse, Silent Strike şi, surprinzător pentru mine, eu. Ghidaţi copleşitor-patern de Răzvan Ţupa.

Cu ce pricini la Berlin? Ei bine, la o seară de poezie românească tânără (adicătelea, Young Blood from Romania, o formulă visceral-draculiană, en fin), care, spre uimire generală, a prins la public şi care, nouă, cred că ne-a modificat câteva dintre preconcepţii.

Un Vleac, m-au ciuruit!

Pentru prima dată, am avut sentimentul că realmente existăm şi că, undeva, cumva, lumii îi pasă de noi. Se prea poate să fie o idee hipertrofiată, dar prefer să cred încă în basmul ăsta cu zâne. Cert este că fiecare individ care s-a (în)scris în seara berlineză s-a conturat distinct, iar Răzvan se pare că a gândit cu meticulozitate fiecare pas pe care l-a făcut. Aşadar, aplauze pentru Răzvan şi aplauze pentru ICR-ul care găseşte încă resurse să se scuture de colbul prin care l-a tăvălit scandalul supradimensionat al poneilor roz.

Eu, eu ce să spun?

Că, la drept vorbind, am avut iniţial sentimentul de colaps iminent. De fiasco. Sentiment repede atenuat de tot ceea ce se întâmpla. De absenţa oricărei rigidităţi regizorale şi de comerţ elegant.

Mai mult decât atât, cred că mi-am redescoperit colegii de generaţie (din nou, fără nicio urmă de cinism).

Şi-apoi, regretele

1. Că Răzvan nu ne-a dus mai devreme în Tacheles, unde nu ne-am putut bucura mai mult de o oră, eu, reţinut şi interiorizat, fireşte, deşi în mine băteau toate tobele dezmăţului, iar Andrei Ruse, exuberant ca un pionier în ajunul primirii cravatei;

2. Că nu mi-am luat altă carte pe avion, ci tocmai Supravieţuitor al lui Palahniuk;

3. Că nu am mers prin muzee (ăsta e un adjuvant al regretului-pe-bune: că nu m-a lăsat autocenzura să intru în Erotik-Museum şi că, fir-aş eu să fiu, n-am intrat nici în cabinele alea pe care le ştiam de la Elfriede Jelinek, na!, deşi era una aproape-aproape de hotel).

Cronica unei morţi anunţate. Constantin Virgil Bănescu

2009-08-15T22:32:00.004+03:00

Glasul lui care spunea - şi râdeam cu toţii - "Ştiţi ce înseamnă Rita în sanscrită? Armonie."

S-a lepădat de noi. Sau ne-a mai lăsat puţin în urmă. Dar cred că a făcut-o cu aceeaşi bonomie dintotdeauna. O bonomie şi o smerenie care nu erau de pe astă lume. Şi pe care nu i le-am înţeles.

Confirmări

2009-07-23T17:29:00.008+03:00

M-am tot codit: să scriu, să nu scriu despre concursul de titularizare de anul ăsta... Dacă se întâmplă să apară alte şi alte contestări (şi contestaţii), dacă o să suport din nou repercusiuni de pe urma afirmaţiilor pe care le fac pe blog, dacă ecourile astea or să mă coste (din nou) câteva bătăi mai accelerate ale inimii? Aşa că mă simt datoare să spun: 1. da, astea sunt frustrările mele; 2. da, sunt opinii subiective; 3. da, îi evaluez pe oameni după o singură privire; 4. da, arareori greşesc; 5. nu, nu am încredere în evaluarea (de orice tip) din sistemul românesc.

Sunt pe deplin familiarizată cu tot ceea ce înseamnă competiţie. Ştiu docimologia de-a fir-a păr. Am abilitatea de a previzualiza baremul de notare. Ştiu ce place şi ce nu place. Mai cu seamă că literatura asta e o cucoană mofturoasă, mlădioasă ca trestia şi cu unghii murdare.

Prin urmare, nu e deloc dificil să-ţi imaginezi raportul de forţe care se stabileşte în orice dispută semidoctă cu finalitatea ocupării unui post călduţ în sistem.

De la poleiala de corectitudine care acoperă o pestilenţială manipulare de interese, de la banana pe care nu ţi-e îngăduit s-o ai asupra ta în sala de concurs, de la insolenţa colegilor supraveghetori care vorbesc continuu, dar care nu verifică nici măcar similitudinea numelui din buletin cu cel trecut pe foaia de examen, de la corelaţiile pe care le faci între primele locuri şi tot soiul de coincidenţe ciudate, şi până la stânjeneala comisiei de titularizare, totul miroase a fals, a sfori încinse / întinse să cedeze.

Şi mai cred că subiectul din anul acesta (Nichita Stănescu) nu prea le era cunoscut nici profesorilor corectori - că doară a fost cu putinţă să se obţină vreo douăzeci de note mai mari de 9. (Şi nici să nu-mi vorbească nimeni de curba lui Gauss.) Eu cred că fiecare a cam scris ce i-a trecut prin căpşor. Şi că profesorii corectori au cam fost duşi de nas. Şi că e cu neputinţă să obţii în anii anteriori 6 şi-acum 9, oricât de mult te-ai fi pus cu burta pe carte.

Şi că învăţământul românesc este contagiat de toate plăgile corupţiei şi ale rânjetului balcanic, rânjetul indulgent al lui "las' că merge şi aşa, noi să fim sănătoşi". Dar sănătatea şi frumuseţea asta cam seamănă cu cea a lui Michael Jackson, că tot e el reperul maximal al ultimelor săptămâni.

Eu stau cu inima întreruptă, fiindcă poate greşesc

2009-07-22T10:20:00.004+03:00

Tare ţi-e dragă fraza-poezia asta... Fiindcă vine de la un copil care habar n-are de câte ori te-ai gândit la cuvintele astea. Şi n-are habar de câte ori inima ta a fost întreruptă de scurtcircuitul gândului că greşeşti. De câte ori te-ai înspăimântat de amploarea unui asemenea seism. Dar crezi că savoarea existenţei tale vine tocmai din multele erori pe care le-ai făcut. Iar strania saţietate care te cuprinde - atât de des în ultimul răstimp - nu face decât să sporească sentimentul neputinţei, al micimii, al fisurii.

Oamenii lângă care nu vrei să fii.

Oamenii lângă care trebuie să fii şi nu poţi.

Oamenii lângă care nu poţi să fii.

Răul pe care-l faci şi căruia nu vrei să-i pui stavilă.

Răul pe care-l rostogoleşti ca pe un bulgăre de zăpadă.

Râul de rău în care împingi - de-a valma - oameni de care ai vrea să te doară mai mult. Şi nu te doare. Şi-o inimă întreruptă. Şi organele tale ca un televizor pe care cineva l-a uitat deschis într-o casă în care nu mai stă nimeni.

Paginile altui jurnal

2009-07-01T19:05:00.017+03:00

Colocviul Naţional al Tinerilor Scriitori

2009-05-20T15:38:00.004+03:00

La Alba a fost mai bine decât în alţi ani / alte locuri. Ne-am întâlnit unii cu alţii, ne-am înţepat unii pe ceilalţi, am visat unii la ceilalţi, am rememorat frustrări vechi, ne-am procopsit cu altele noi, am însăilat fantezii (prietenii ştiu de ce!) şi am rămas cu ele-n vârf de băţ. Ceva mai bătrâni, mai ponderaţi şi mai ponderali. La o analiză SWOT din fuga calului ar reieşi: am fost organizaţi, dar supuşi unei discipline cazone, care pe mine, una, m-a făcut: 1. să am febră musculară; 2. să am accese de hipertensiune; 3. să mi se agraveze răceala; şi 4. din hipertensiune - în acufene. Am fost precum HPB în analiza fiziologicului. La întoarcere am dormit două zile. Şi m-au trezit astăzi telefoanele pe care nici nu voiam să le primesc. OK, mulţumesc.

Apoi: discuţiile (vasăzică, pardon, colocviile) au fost fructuoase până la limita concluziilor. Care nu s-au tras. În schimb, marea majoritate (şi eu) s-a tras pe la terase, ca doară era o căldură înăbuşitoare. Şi dă-i cu răceala, dă-i cu hipoacuzia, dă-i cu frisoanele, dă-i cu iteraţiile, dă-i cu sfaturile, cu persiflarea, cu râsul hă-hă, cu un Marius Ianuş (pe care trebuie să recunosc că-l mitizasem în asemenea hal că-l făcusem irecognoscibil) altfel decât mi-l imaginasem, cu un Şerban Axinte pe care - ce să zic? - îl credeam, până la un punct, un fel de uriaşul Periferigerilerimini; cu un CVB mai contorsionat ca oricând, cu un Khasis exploziv, demonstrativ şi livresc, cu Un Cristian ubicuu şi persuasiv. Cu o excepţională White Noise. Cu poete fremătătoare ca iepele arabe.

Despre meci: scriitorii nu sunt de lepădat, dar mai de folos i-oricând un cameraman. Du-te, Nicu, du-te, Marius! Mai mult decât atât, mă întreb şi-acum ce / cine e "Ţupa" (sau ţu-pa!). 1. Scriitor, 2. slogan microbist, 3. interjecţie sau 4. paspartu?

Toate-s vechi şi nouă toate...

2009-05-13T20:18:00.004+03:00

Am zâmbit uşor amar când am văzut că mai intră câte unii pe blog. Ăştia-s sigur duşmanii. Clevetitorii. Aşa că: jos labele de pe blogul meu. Ceilalţi, rămâneţi. Mai vin şi eu din când în când. :)

Pitic

2009-03-18T16:06:00.005+02:00

No comment

2009-03-08T12:05:00.006+02:00

Bună ziua, domnule Eminescu II

2008-10-31T17:37:00.004+02:00

"Noi, când vrem să facem ceva, ne gândim şi în mintea noastră este un Mormolog. Vorbim singuri şi ne întrebăm în gândul nostru şi [în] creierul [nostru]. Prima dată ne gândim şi, dup-aceea, Mormologul ne vorbeşte gândurile, ideile şi sentimentele autorului. Ele ne sunt exprimate prin intermediul acţiunii şi se numeşte Naţiunea epică." (Denisa, 10 ani)

"Într-o zi era frumos şi era data 28.I.2005. M-am dus la Mihai Eminescu şi, pe drum, tot cântând, am ajuns la el acasă. Şi am bătut la uşă şi l-am întrebat dacă pot să intru.

- Da, a spus el. Cum te numeşti?

- Ban Eugenia.

- Eu mă numesc Mihai Eminescu, îmi pare bine de cunoştinţă, stai jos.

- Tu, când ai scris poezii, cum stăteai?

- Eu stăteam cu inima întreruptă, pentru că poate greşeam.

- Da, mulţumesc.

- Nu bei un pahar de suc?

- Nu, trebuie să ajung acasă, că mă aşteaptă. Mulţumesc că mi-ai zis, poate mai vin în vizită.

- Te mai aştept. Poate vin şi eu pe la tine.

Şi, tot pe drum, până am ajuns acasă.

Sfârşit." (idem)

Când aveam o săptămână...

2008-10-24T18:58:00.006+03:00

Când ni s-a spus că or să ne crească lefurile, am simţit ceva în inima mea

2008-10-24T18:12:00.006+03:00

În ultima lună, am fost: 1. fericită că-mi creşte salariul; 2. culpabilă pentru toată degringolada economică în care orbecăim; 3. ruşinată că fac parte dintre cei 9000 de suplinitori (noua taxonomie a propus să ni se zică, eufemistic, "profesor asociat", iar eu m-am crezut, pentru vreo două zile, cumva reabilitată) care duc de râpă învăţământul românesc; 4. din nou, fericită că Băsescu a decis - cu un moţ de discurs absolut emoţionant, care mi-a dat, mda, aripi să mai învăţ un copil să citească - să ni se dea; 5. iarăşi, un mic parazit care-o să destabilizeze economia, sugând ca un bampir analfabet, care-a luat 2 sau 3 la examenul de titularizare, ruşine să-mi fie!, tot sângele PIB-ului; 6. indiferentă.

Sunt om mare. Am şedinţe, consfătuiri, inspecţii, controale, responsabilităţi, lucrări de corectat, planuri de întocmit, autobuze de prins, părinţi de consiliat, copii de educat.

Ziua mea începe la 5 şi se încheie după miezul nopţii.

Rictusul dezapoantat când zici că eşti profesor. Suplinitor. În oraş? vine ultima speranţă. Nici măcar.

Imaginea pe care ne-am construit-o prin mitingurile în care am urlat ca nişte dezaxaţi famelici.

Prin cancelariile devenite teatrele de operaţiuni ale unor precupeţe.

Prin incompetenţa multiplicată geometric.

Prin ierarhiile mai mult decât discutabile.

Bietul meu profesor de română din liceu zicea că, dacă nu eşti bun de profesor, te pun director, dacă nu eşti nici acolo bun de nimic, te fac inspector; dacă şi acolo dai cu stângu-n dreptu', te trimit la minister.

A, şi mi s-a părut simptomatic, aşa, în general, ce i-a spus - verde-n faţă - Puya lui Marius Chivu, la "Citeşte şi dă mai departe": "Eu cred că tu-ţi pierzi timpul. Cam cât câştigi?".

Bună ziua, domnule Eminescu!

2008-10-24T18:06:00.004+03:00

"Într-o zi, m-am dus la Mihai Eminescu să-i cer părerea despre poezii.
Iar când am ajuns la el, am bătut la uşă, iar el mi-a răspuns.
- Bună ziua!
- Bună ziua!
- Pot să intru?
- Da, poţi.
- Domnule Eminescu, cum aţi simţit când aţi scris prima poezie?
- Prima poezie, când am scris-o, am simţit ceva în inima mea.
Aşa mi-a imaginat eu." (Cătălin, 10 ani)

Semnat: Clea şi Taşa, 18 ore

2008-10-08T21:45:00.011+03:00

Noi ne-am născut în noaptea trecută. Mda, suntem nişte bastarde. Mama noastră, Rada. Tatăl nostru (taţii noştri?! - hm, dar nici nu vrem să ne gândim la asta!), nu prea ştim cine este. Pesemne, un haiduc. Desigur, unul frumos şi viteaz; altminteri, mama noastră nici nu s-ar fi oprit din drum, darămite să plece de-acasă un timp (câteva ore doar - ca să fim oneste).

Dar pe toate astea n-are rost să irosim nici măcar un scâncet.

Trebuie să strângem nişte amintiri.

Fiindcă, deocamdată, suntem numai bot, coaste, coadă şi gheruţe.

Ceaţa e bună la porumb

2008-09-24T19:27:00.007+03:00

"neam dat cu sani şi neam lovit

ne-am dus la tiatru de copiii

toamna este frig şi ploios.

când îi toamnă timpul e urât. nu poţi să te joci la pomi le cade frunzele iarba se încărbeneşte dă să ningă

dacă vrei să te duci în sat de ceaţă nu mai vezi

ceaţa e bună la porumb ceaţa este nişte apă mici: mici de tot

prima mia de şcoală a fost super

nam scris nimic ca un şcolar vriau să învăţ

chiozdanul meu este foarte frumos

bucuria este foarte frumos"

"Compunere

Toamna cad frunzele afară este ceaţă şi urât este frig nui place la nimeni cum e afară toamna dimineaţa este şi brumă eu sunt şcolar dimineaţa mă trezesc la şcoală prin frig şi vin la şcoală copii care vreau sau când copii sunt bolnavi se mai îmbolnăvesc mor mulţi copi dar când nu mai sunt bolnavi este şi bucurie: şi vin la şcoală, ne râdem, şi ne jucăm, învăţăm, şi multe altele."

Îmi imaginam că, în patria mea, sărăcia e numai la televizor. Că analfabetismul e numai la televizor. Că nu există copii condamnaţi par excellence la mizerie, la promiscuitate, la o pediculoză dramatică - ştiu că o să sune bombastic - a sufletului. Că sate de-astea mai poţi vedea - exotic şi pur demonstrativ - pe malul Prutului. Familii care dorm în aceeaşi încăpere cu caii. Femei deformate de alcool şi de sarcini. Bărbaţi abrutizaţi. Fetişcane care peste câţiva ani or să urmeze destinul mamelor. Băieţi brutal-falocraţi. În ochii cărora deja se văd resemnarea, foamea, pofta. Şi pofta care are atât de mult dintr-un animal.

O şosea pe care trec maşini rar, rar de tot.

O lume cum nu credeam că există în Ardealul ăsta publicitar, şi rotofei, şi civilizat, şi cultural cum nu se poate.

La jumătate de oră - cu un 4X4 - de Capitală.

Marile speranţe. Ceţurile albastre de Nocrich (2)

2008-09-04T14:06:00.006+03:00

Ei, au mai fost două zile nocrichene. Nonşalanţa de pe întâi al lunii te-a scăpat din braţe şi-acum seamănă din ce în ce mai bine cu greaţa. Pentru că: ai insomnie şi dimineaţa eşti irascibilă până la dumnezeu; în autobuz, cineva adună - îmi imaginez - peste zi, peste noapte, de peste mări şi ţări zeci-sute de mirosuri (pestilenţiale) distincte şi le duce mărinimos de ici-colo; când cobori din rată calci drept într-o aburindă nevoie bovină; o doamnă în pragul crizei de apoplexie îţi prezintă decalogul şcolii; altă doamnă, pesemne contagiată, înjură de mama focului, dar numai după plecarea celei dintâi.

Dar ai văzut doi ulii luptându-se în zbor, cu largi volute de tatonare, şi trei copii zâmbindu-ţi leneş şi înalt de pe spatele unui armăsar frumos. Şi a fost, cumva, de-ajuns.

Marile speranţe. Ceţurile albastre de Nocrich (1)

2008-09-03T00:35:00.008+03:00

O să te trezeşti la cinci şi-o să-ţi pară rău că ai meşterit tot soiul de chestiuni şi n-ai dormit, dar au fost zile stranii şi trebuie să vorbeşti despre ele, altminteri ai să cazi, recazi. Cum în învăţământ "rotaţia cadrelor" e, încă, un fapt, i-ai căzut şi tu, copil al mileniului trei, pradă. Mai ales că, neştiutoare şi-avangardistă, te-ai aruncat într-o poveste pe care nici nu ştii dacă s-o regreţi au ba.

Ai lăsat în urmă mofturile urbanofile şi ai luat o catedră la treizeci şi de kilometri de Sibiu, deşi - între noi fie vorba - nota de la concurs te-ar fi recomandat pentru altceva, că "şi copiii ăia au nevoie de".

Aşa că ieri, unu septembrie, ai îngheţat aproape jumătate de oră aşteptând autobuzul; ai simţit biciul burghezo-moşieresc lovindu-ţi obrazul proletar; ai urcat dealuri şi-ai coborât văi; ai văzut ceţurile albastre de Nocrich; ai simţit răsuflarea alcoolizată a muncitorilor şi condescendenţa profesoraşilor care abia aşteaptă s-o vadă pe Smărăndiţă plângând să-i sară şalul aristocrat de pe ea. Ai văzut elevi însuraţi în clasa a patra şi cu pălării mari-mari; pe alţii recunoscând literele fără a putea pronunţa cuvântul întreg; ai văzut ochi ficşi urmărindu-te de dincolo de porţi; ai simţit fiori pe şira spinării.

Nocrichul tău fără ieşire.

Almodóvar

2008-08-19T10:29:00.027+03:00

Când m-am întâlnit întâi cu Almodóvar, pe la douăzeci de ani, eram aproape un copil. Atunci, chipurile ascunse / chipurile (cele dinăuntru şi cele vădite) de-formate dramatic, deconstrucţia, kitsch-ul, paroxismele lui mi-au pus în palmă, deconcertant, cioburi în care, cu voluptate şi oroare, vedeam.

O expropriere.

De fiecare dată când îi revăd peliculele, la fel, retrăiesc spaima teribilă şi narcisiacă a autoscopiei.

Zilele în care mă reîntorc la Almodóvar sunt zile de zbucium, de voluntară anestezie, de legitimare eretică. Zile de écart interior.

Acum au fost - în douăzeci şi patru de ore: La flor de mi secreto, apoi Todo sobre mi madre, apoi Hable con ella, apoi La mala education, Volver, Carne tremula, Kika şi Mujeres al borde de un ataque de nervios. Şi am văzut: o feminitate magmatică şi o imobilitate caricaturală, bestială - sub care, în desăvârşită dezordine, sunt îngrămădite paradoxuri şi spasme, gesturi vidate, abandonuri şi vagi resentimente, fadoarea disimulării, adevărul minciunii şi simulacrul euforiei, un palid, fragil echilibru, emoţii stinghere şi luxură, patetismul coleric, tunelurile şi clopotele de sticlă, şi monologul, şi parodia, putreziciunea galbenă, ridicolul stagnării şi ridicolul detaşării, inconsistenţa, fluidul, evanescenţa iluziei şi stridenţa râsului plin, butaforia extremă a pasiunii - atentă, explozivă, friabilă - şi, peste toate, vocaţia subtilă şi analgezică a îngenuncherii.

Am văzut: chingi bine strânse pe dinăuntru, care, la cel mai uşor seism, curmă, ucid - şi colapsul sinucigaş al tăcerilor nesfârşite; am văzut mlaştinile care înghit şi fertilizează, iubirile damnate, tandreţea vetustă, mirosind a sare, a îmbrăţişărilor târzii. Sevrajul continuu. Şi nevoia. Şi pofta. Şi dorul sevrajului.

Mi-am amintit că, printre hârţoagele mele virtuale, există un poem pe care mi l-a scris-dăruit cineva iarna trecută. Cuvinte frumoase. Două oglinzi. Deşi nu am acordul celui care l-a scris, cum textul îmi aparţine acum, iată-l:

...
ai venit la mine îmbrăcată-n

pene you came to me all in
feathers cu un zâmbet mat mi-ai
spus cât de burgheză eşti şi
m-ai lăsat să cad printre pietrele
pavajului tu continuându-ţi mersul
călcând pe capete de fluturi
cap-de-mort cu ritmul tău
impecabil cu gesturi de porţelan

fumând şi stingând ţigară după

ţigară-n scrumiera ca o groapă
stingând ţigară după ţigară cu
scârbă şi sete / strivind cerşetorii
bolnavii microbii săracii
strivindu-i iar şi iar şi doar ţi-am
spus că dacă te cobori în lumea
asta a mea tre să-ţi laşi mantia
la uşă şi după câteva zile ţi-am
zis înţepată stiff stuck-up cu
părul tău prins corect şi spatele în
postură de fată de pension nu te-a
luat nimeni de umeri să te scuture
să ţi se uite-n ochi şi să-ţi
spună "trezeşte-te femeie trezeşte-te
şi uită-te-n jur / te iubesc aşa cum
iubesc viaţa" în lumea mea
frumuseţea-i oarbă
perfecţiunea-i o curvă cu găuri în dresuri
desnúdate mujer take off your
feathers your feather coats

blow your hot air uită-te la

mine şi spune-mi numele tău fără
să eziţi o să ştiu atunci că
altcineva se-ascunde în spate
mírame a los ojos y digamelo
tell me your name woman de
data asta cred c-o să-mi rămână
mult mai bine gustul tău pe dinţi
ca unui animal izul de sânge
hăituirile căderile fugile

eu nu mai văd
fericirea ca pe-o pradă nu mai
aud sfârâitul ţigărilor stinse

nu mai aud tăişul fiecărui gest
nu mai aud zgomotul infernal al
privirilor trecând una pe lângă alta ca
două trenuri de noapte îmi ajunge
să ştiu că iarna asta te vei cunoaşte altfel

...

Între Almodóvar şi poemul acesta uitat, dansatoarele de flamenco, cele care, spre dimineaţă, spun adevărul - sfâşiindu-mi insomnia, roşii şi negre, halucinante, ca spaima.

Noi furii: scandalul ICRNY

2008-08-12T10:59:00.011+03:00

Nu izbutesc să mă dumiresc cum dumnezeu e posibil, în secolul XXI, să asistăm cu pasivitate la explozii penibil-mediatice iscate împotriva unei ...expoziţii. Că ea s-a desfăşurat din benevolenţa fondurilor etatice, că ea a implicat diplomaţi pătaţi de ciuma pornografiei, a decadenţei, a substanţelor interzise, sub stigmatul antisemitismului şi al rasismului etc., etc. Indignarea mea nu are limite; numai că toată istoria asta - tumefiată, aberantă - nu face decât să-mi întărească ideea că obscurantismul şi ipocrizia tendenţioasă nu vor muri niciodată.

Apropo, (şi) literatura mea poate fi înfierată sub numele de pornografie.

Contravine faptului că (încerc să) educ două-trei sute de copii în fiecare an?

Mi-e teamă că n-aş fi exonerată dacă s-ar autosesiza nişte oameni de bine... Neîndoielnic - mi s-ar reaminti şi nişte bacanale de prin adolescenţă...

Altceva: http://corpuriromanesti.blogspot.com/2008/08/cum-prostia-poate-sa-faca-sa-para.html

Furii

2008-08-10T10:48:00.013+03:00

Insaţiabila Rusie. Misiune de pace, spune Medvedev. Menită să protejeze civilii. De fapt, un avertisment tragic dat nu numai Georgiei, ci Iranului şi Chinei; o mină belicoasă, înspăimântătoare. Un exerciţiu de potenţă care îl relegitimează autoritar pe Putin şi care scurtcircuitează încă o dată Caucazul. Ce reconfirmă impredictibilitatea politicii externe ruseşti şi gustul pentru admonestări armate, grandilocvente.

Rusia, jucându-se încă - nepermis - de-a institutorul sever; şi pulverizarea URSS-ului - din care nu s-a învăţat nimic -, iată, ucid.

Alternative: http://www.nascutinurss.ro/blog/

Ending Program

2008-08-10T02:48:00.013+03:00

Nu poţi să adormi. Calculatorul refuză să se închidă. Ending program. Îl auzi cum toarce, din ce în ce mai leneş, mai rar, o amorţire pe care o aşteaptă şi-o alungă ca pe o mică moarte. Sau ca pe un vis urât. Asculţi o vreme, apoi te răsuceşti pe cealaltă parte. Atent. E trei acum. Din stradă, niciun zvon. Înăuntru e linişte, e deşert. Beatitudini mărunte, coagulate, imagini larvare, rochia, şalurile. Mirosul cărnii tale la câţiva centimetri de trup ca o amintire nouă, fragmentată. Ai plâns şi ţi-a fost ruşine că ai plâns. Săptămâni de combustie. Uşor literaturizată, uşor bombastică, fără prea multe cuvinte; o geometrie interioară din care nu-ţi va scăpa niciun gest.

Dimineaţă infertilă. După o noapte neagră, încerci să scrii. Kirke. Acelaşi tremolo interminabil, o şovăială puerilă, gesturi pansive şi, din ce în ce mai des, nimic. Scrii greu, incredibil de greu, ca şi cum totul n-ar fi decât un fake; aritmie. Şi speri ca, până în toamnă, Kirke să-şi poată lua zborul. „Furtuna Kirke”.

Din nou, nicio zbatere. Aşteptarea asta, prelungită, nu face decât să te agaseze uşor.

Un fel de detaşare. Condescendenţă. Eşti răbdătoare. Eşti o femeie bătrână şi răbdătoare. (Fluturi galbeni, uriaşi, la geam.) Şi nici măcar nu ştii dacă nu ar sfârşi prin a te irita. Adică dacă nu construieşti o ficţiune agreabilă, de poetesă angoasată. Şi de femeie părăsită. Începi să descoperi fisuri, neputinţe. In-dependenţa ca perpetuă călătorie. Începută în cele mai neverosimile momente. (Cealaltă vară. O vară frumoasă. O vară în care ai scris poemele despre miura.) Experimente şi-o linişte devorantă. Neliniştile căpătaseră atunci forme noi, aproape palpabile. Coerenţă şi pace. Ai savurat suficienţa, planurile de viitor, proiecţiile halucinante, supradilatate. Lesturile care ar fi putut trece în dincolo.

Eziţi să te expui contorsiunilor, dintr-un monstruos, comun instinct de conservare.

Aşteptare resemnată, potolită, de matroană nefrecventată. Încerci să scrii şi-ţi lipseşte furia. Absenţele narcotice care-ţi încetinesc gesturile.

N-ai existat. Vara a fost anostă şi crudă. Înlăuntrul tău, nimic; gânduri (g)rele şi teamă. Apoi, nimic.

Disciplină spartană (2)

2008-08-08T13:09:00.007+03:00

Ieri, când am început să scriu, de fapt voiam să ajung în cu totul şi cu totul alt punct. Era vorba despre o autocritică necesară, care să mă facă literalmente să-mi crape obrazul de ruşine. Sunt turmentată de monomania renunţării - în fiecare luni, în fiecare zi de întâi sau în fiecare moment cu o oarecare semnificaţie (după examenul X, după ce termin cartea/cărţile, după ce...) - la: 1. ţigări; 2. modus-ul vivendi care o să mă bage în mormânt înainte de 30 de ani; 3. împietrirea în faţa monitorului; 4. somnul până la prânz (deşi acum am o scuză, sunt în vacanţă); 5. manuscrisele mentale pe care nu le mai materializez; 6. articolele pe care nu le mai scriu (şi cred că Andrei o să mă mitralieze până la urmă); 7. depresiile pe care le arborez cu atâta stângăcie (deşi ele sunt crude-crunte); 8. cărţile care stau să cadă în jurul meu şi care nu se mai lasă citite; 9. traducerea la care nu mai lucrez de vreo două săptămâni; 10. altele (care nu merită a fi menţionate).

Acum ceva timp, într-o deloc consolatoare conversaţie cu o doamnă (autorizată) despre care am crezut - pentru trei minute - că se află în posesia eliberării mele, mi s-a propus, pentru a instaura definitiv ordinea, armonia (în sanscrită, nu-i aşa?, ce dramă, tocmai "rita") în existenţa mea (tumultuoasă): 1. să nu mai beau (atât de multă) cafea; 2. să fac jogging (hm!); 3. să aşez, într-un loc vizibil, un obiect care-mi face plăcere (sprâncenele mele ridicate a mirare au făcut-o să continue: un poster, ştiu eu...); 4. să-mi găsesc un hobby. Inutil să adaug că aventura a dat rezultate (altele decât cele scontate, cum atât de bine-mi şade): câteva zile bune m-am cutremurat de râs, spunându-le tuturor că viaţa mea a luat o altă turnură şi că arată ca un inavuabil dezmăţ...

Aşadar, între două şedinţe de palestră, o să terminăm naibii manuscrisele alea...

Disciplină spartană (1)

2008-08-07T11:52:00.007+03:00

N-am fost niciodată un model de punctualitate. Cu toţii ştiu că orele de întâlnire pe care le indic sunt cu totul şi cu totul orientative. Adela îmi evoca zilele trecute iritarea pe care i-o provocam în prima perioadă a prieteniei noastre, când conversaţia telefonică îi anunţa venirea mea iminentă, evident, întâlnire care se producea efectiv după cel puţin o oră. Apoi, în virtutea legilor universale, s-a obişnuit. Acum nu mai pune cafeaua pe foc, ştie că are timp să-şi termine lectura, să hrănească pisica, să facă faţă unor conflicte semiconjugale etc.

Cred că am dat dovadă de precizie elveţiană numai în anii Cisnădiei. Am întârziat o singură dată. Să nu mint: de două ori. 1. M-am trezit la opt fără douăzeci şi, la opt şi două minute, eram în clasă, scriind deja titlul lecţiei pe tablă. N-am maşină. Ceea ce s-a întâmplat ţine de clasa fantasticului. 2. Aveam ore de la nouă. Pentru a ajunge la şcoală trebuia să traversez întreg Sibiul, să fac autostopul la ieşirea spre Cisnădie, o mulţime de variabile care te pot face să întârzii. Dacă ceva nu merge bine, ai toate şansele să fii reperat la intrarea în şcoală şi consemnat. Şi nu vrei asta. Prima oră o ţineam la o clasă de a XII-a. Tot uitându-mă în zare după autobuzul 9, îmi dau seama că sunt infime şansele să ajung la timp, aşa că îi anunţ pe micuţi că profa e pe drum, să nu care cumva să stea cu uşa deschisă ori să facă năzbâtii, că o încurcăm cu toţii. La nouă şi un sfert mă aflu în curte. Mă îndrept către intrarea elevilor, gândind că sunt mai puţine şanse să mă întâlnesc cu te-pomeneşti-cine. Sunt strigată, îngheţ, mă întorc, sunt descoperită. Dar e numai bibliotecara care îmi cere să o ajut cu un eseu. Fac orice numai să ajung în clasă, fiindcă dacă mai stau aşa în curtea şcolii pot fi văzutăîntrebatăconsemnată. În clasă, toate par a fi în regulă, copiii sunt cuminţi, ba chiar îmi spun că nu era cazul să mă grăbesc. Urmează pauza. Nu-mi doresc decât să pun mâna pe catalog şi să fumez o ţigară, că, uf, am scăpat şi de data asta. Nu, nu se poate. Înainte de ora mea, copiii au avut istorie. Doamna-de-istorie mi s-a părut mereu extrem de locvace şi nu întotdeauna foarte lucidă. Aşa că sunt întrebată en plein air: Ai ajuns, Rita? Ce bucuroşi erau că nu fac româna! Am urât-o.

Nu sunt tocmai un model de punctualitate. Totuşi, dacă-i musai, mă dau peste cap să fiu corectă. Să urmez planul. Să mă supun. Să fiu capul plecat pe care sabia nu-l poate tăia.

Dar toate astea nu funcţionează decât în anumite zone ale existenţei mele, fiindcă, în rest, haos. Sunt incapabilă să fixez priorităţi, să fiu productivă în perioadele solicitante, să citesc patru sute de pagini pe zi, aşa cum îmi tot promit de copil, să nulla dies sine linea, n-ai să vezi.

Aşa că: seara facem planul, dimineaţa îl anulăm. Întâi bem cafea (muuultă) o oră, în linişte - în-linişte-absolută -, apoi, celelalte. Cât mai târziu.

Scenariiapocaliptice.ro

2008-08-06T13:40:00.011+03:00

Laşi în urmă Cisnădia - unde ai rezolvat situaţii - şi râzi de unul singur. Îţi trec tot soiul de idei - care mai de care mai inflama(n)te - prin căpşor.

1. Ce-ar fi dacă ai iniţia un fel de contrabandă culturală? De tipul chinezăriilor vândute în bazar. Cărţi low cost, imprimate pe hârtie care să nu suporte mai mult de zece manipulări / lecturi, cu grafică submediocră, cu un layout înfricoşător etc. Şi, pe coperta întâi, înscrisuri precum: M. F. Dostojevski, Pagini inedite, ori Gustave Floubert, Jurnalul anatemizat al doamnei Bovary, ori Henri Miller, Noua răstignire trandafirie etc.

Te apropii de Sibiu.

Cauţi ieşiri din propriile tale drame, lăsând la o parte ofensiva subculturală snobbish.

2. Într-o bună dimineaţă, te trezeşti gândindu-te că toate s-ar putea încheia dacă te-ai decide să ucizi doi-trei oameni. Ai avea - în sfârşit - un strop de linişte. Creierul tău e suprasaturat de documentare Discovery despre atacuri sinucigaşe, despre criminali în serie, despre substanţe unknown, despre examene medico-legale. Nu-ţi rămâne decât să ţeşi o poveste coerentă. Peste patruzeci de ani, când colbul se va fi aşternut peste catastifele poliţieneşti, dintr-o revoltă autopunitivă, vei da un comunicat de presă în care îţi vei mărturisi crima (crimele). Înainte să fii arestat, umpli cada cu apă, conectezi foehn-ul la o sursă de curent, te cufuzi - ultimă abluţiune - în apă şi, după ce rememorezi ce mai ai de rememorat, cu un zâmbet final, laşi foehn-ul să alunece. Ai şaizeci şi şapte de ani, o carne ulcerată de timp şi câteva amintiri.

3. Meştereşti un dispozitiv exploziv (artizanal). Eziţi asupra locaţiei. În cele din urmă, laşi soarta să decidă, cu un fie ca cel mai păcătos să piară. Hipnotizat, îţi pansezi trupul în explozibil, alergi de la Cisnădie la Sibiu şi înapoi, adică de la liceul în care ai predat literatură în ultimii ani până la Inspectoratul Şcolar. Viziuni extracorporale şi extatice ale panicii omniprezente.

4. Şase ale lunii. Leafa. Cu tot ce rezultă de aici: chirii, abonamente, tiutiun, şampon, mâncare pentru animalul de companie etc. Ajungi în faţa bancomatului. Scoţi câteva bancnote, intri în posesia genţii ăleia pe care n-o cumpără nimeni fiindcă e prea scumpă (aproape tot salariul), te reîntorci la bancă rostoglind un lansator de grenade şi tragi. Când totul se va fi încheiat, în liniştea care ţi se va părea asurzitoare, strigi neomenesc, aruncând cu un rictus de repulsie cele câteva monede care ţi-au mai rămas: eu nu umblu cu mărunţiş.

(Mă simt ceva mai bine.)

Spectacular

2008-08-01T13:21:00.005+03:00

Normal, presa şi deliciile ei matinale. De ceva timp, mă tot amuz pe seama tevaturilor mediatice emo. Acum două-trei săptămâni, la un post de televiziune accidentată, s-a insistat câteva ore bune - hilar, submediocru - asupra subiectului. Coclauriada n-a reuşit atunci decât să arunce valuri de chicoteală asupra mea şi n-am gândit foarte în adâncime implicaţiile pe care le presupune "fenomenul". Mi-am replicat că nu e vorba decât despre o etichetă vandabilă aplicată unor devianţe comune. Ceea ce, în definitiv, mi-a rămas bine înrădăcinat. Nimic dincolo de impulsurile (de)limitative ale unor tineri care (se) caută. Nimic altceva decât prospecţii, introspecţii şi expectativă condusă. Turbulenţe pe care noi înşine le-am trăit. Că ele au îmbrăcat veşmintele sexualităţii exorbitante şi ostentative ori au culminat prin afişarea demonstrativă a însemnelor apartenenţei la un grup oarecare, că au semănat de atâtea ori cu activarea complexului oedipian sau cu un nonconformism mai mult sau mai puţin generalizat, ele s-au hrănit din aceeaşi substanţă: nevoia de a trasa graniţele propriului ego; de a muşca până la os pentru a stabili o ierarhie; de a lăsa pe cei nevolnici să moară fără a face un gest.

Tribulaţiile emo, atât de exploatate, sunt un succedaneu generaţionist. Nici mai bune (constructive), nici mai pernicioase ca cele ale generaţiilor trecute. Numai că şi-au găsit acum cernoziomul unei nevoi fals acute de igienizare socială, trebuie să ne înstăpânim, ni se inoculează, în corectitudine politică, în moralitate, în asepticism relaţional, în libertate, ce dumnezeu va fi însemnând şi asta. Şi, ca urmare, lupta de clasă se ascute, căutăm ţapii ispăşitori (cât mai nuanţaţi şi mai insinuanţi), defrişăm anomaliile şi le înfierăm. Le scoatem la iveală, exhibăm şi estetizăm (dacă ne este cu putinţă).

Un tânăr îşi ucide spectacular iubita. Zice că o va întâlni în moarte, unde dragostea le este indestructibilă. Are şaisprezece ani. Şi îşi trăieşte cathartic propria ficţiune.

Cât e alienare, cât e (low quality) living poetry, cât e maladie socială?

Dormitoare comune

2008-08-01T11:49:00.004+03:00

Viaţa mea onirică se desfăşoară după un grafic antestabilit. Imagini şi scenarii iterative, personaje prea puţin numeroase şi arareori cunoscute. Visele mele nu sunt narative, ci, mai degrabă, (lungi) poeme prozastice. Din pricina asta, de prea puţine am fost capabilă să povestesc un eveniment nocturn, chiar dacă el m-a incitat peste măsură, iar atunci nu era vorba decât despre un singur detaliu atipic, epic. E un aer (i)respirabil, care domină şi angoasează. O lumină sângeriu-portocalie, irealizată, apropiată amurgurilor de iarnă (care a trecut din visele copilăriei în cele ale maturităţii), griul metalic, rece, iritant al asfaltului, o vegetaţie putrescentă, verde-pământie, care înghite zidurile. Dincolo de această butaforie cromatică, oamenii, mereu depărtaţi, pierduţi în propriile în-scenări.

Uneori, previziunile se rup şi-mi apar, turbionar, veritabile talk-show-uri, zeci de indivizi pe care îi chestionez, îi scutur de propriile mele incertitudini. Alteori, interminabile călătorii către niciunde. Largi incinte în care sunt zeci-sute de oameni înghesuiţi în aşteptare. Dormitoare comune în care, simplu şi absurd, se pălăvrăgeşte; amfiteatre triste, ticsite de solilocvii de neînţeles; holuri aseptice de instituţii, maculate de aluviuni umane, pestriţe.

Apoi, visele mele premonitorii, infailibile, deconcertante.

Şi visele din care mă trezesc râzând.

Întoarcerea lui Pitic

2008-07-30T23:53:00.014+03:00

Acum ceva vreme, vorbeam despre venirile-plecările lui Pitic, motanul meu. Pitic de apartament, leneş şi tandru, motanului meu i-am descoperit o latură de combatant de elită abia când m-am mutat (prima oară) la casă (cele două ipostaze ale lui Pitic sunt evidente în fotografii: cea din mijloc, Pitic-războinic, prima şi ultima, Pitici inofensivi). Lupte pe viaţă şi pe moarte cu un motan negru, cu monoclu, căruia i-a sărit spectaculos în spate; o înfrângere ruşinoasă a câinelui; o iubire deloc platonică cu un motan impuber; răni adânci, zgârieturi, muşcături; dar, peste toate, bravură şi lauri.

Episodul acela încheindu-se dramatic, cu o plecare (a mea) mai mult decât intempestivă, Pitic a fost - încă o dată - închis într-un apartament (altul decât al meu). Nu a uitat nicio clipă ce aventuri teribile a trăit el în semi-sălbăticia Cisnădiei, aşa că m-a rugat de nenumărate ori să-l iau acolo unde m-am mutat eu (înapoi în Sibiu, într-o casă frumoasă, aproape de Mircea Ivănescu). I-am spus doar să-mi lase răgazul să fac un culcuş frumos pentru amândoi; nu prea înţelegea de ce momentul cu pricina se tot amână. (De fapt - lui nu i-am pomenit nimic despre asta -, ticluiam să-l abandonez sine die, pentru că mi-era teamă pentru pielea lui.) Astăzi, dintr-o pornire vindicativă (nu spui împotriva cui), l-am adus acasă. Culcuşul nu l-a interesat câtuşi de puţin. Ce era dincolo de uşă l-a sedus deîndată, aşa că, după o solfegiere de jumătate de oră, l-am aruncat pe uşă afară, să-şi caute de rivali. Ştiu că mâine (sau când va binevoi să-mi dea de ştire că trăieşte) se va reîntoarce cu toate însemnele gloriei. Dar în privirea lui am să văd lucirea aceea, abia perceptibilă, a motanului stăpân al tuturor gardurilor.

Şerveţelul de corespondenţă

2008-07-30T20:16:00.006+03:00

"Şerveţelul de corespondenţă" a devenit o prezenţă a existenţei tale în timpul bacalaureatului din anul acesta: este banalul şerveţel menit igienizării gurii după ce ea, hulpava, şi-a îngăduit binefacerile unor fursecuri; numai că tot el a putut servi expulzării gândurilor care nu-şi mai încapeau în ele însele (gânduri de favorizare a unor catindaţi). Aşadar, extrapolând, şerveţelul de corespondenţă e multiform: în ultimă instanţă, el se poate metamorfoza în terţa persoană care intervine într-un conflict. Poţi "citi" aici despre cât de lezat s-a simţit cineva sau despre cât de lovit în fluierul piciorului, mârşav, se simte cel de-al doilea. Tu iei aminte şi corijezi ce e de corijat. Numai că, în acelaşi timp, faci deducţii despre: laşitate şi ascunzişuri, despre slăbiciuni interioare şi temeri, despre indiscreţie şi bate şaua să priceapă iapa.

Generalizată, practica "şerveţelului de corespondenţă" devine o plagă care ulcerează din ce în ce mai nefericit. Frizând patologicul.

Nici nu ştii pe cine să plângi: pe unul dintre termenii binomului conflictual sau pe cel care-şi asumă condiţia de "şerveţel de corespondenţă".

D(r)amicele estivale

2008-07-30T14:55:00.005+03:00

Mai mult ca oricând, ultimele două veri au fost sezoane moarte. Vara trecută, însă, m-am luptat cu o depresie năprasnică. Acum, nici măcar bucuria rea a unei depresii nu mă salvează. Adorm în zorii zilei. Mă trezesc după prânz, promiţându-mi că o să fac ceva să pot dormi omeneşte: mă pun în pat la unşpe, până la patru zapez, fumez o jumătate de pachet de ţigări şi ascult robinetele picurând. As'noapte am visat că încercam să-mi vând Jupiterul din Casa a II-a, explicându-i potenţialului cumpărător - nu foarte convins de altfel - că numai marii opulenţi ai lumii s-au bucurat de o astfel de poziţie pe harta natală. Nu ştiu ce a ieşit până la urmă, fiindcă visul meu s-a lăsat înghiţit de tenebrele care l-au născut.

Cu astfel de nopţi rizibile, şi ziua e o peltea informă. Nu-mi găsesc locul şi, dacă mi-l găsesc, nu-l mai părăsesc. Dacă încep să dau telefoane, tonul meu rugător şi răsfăţat se transformă cât ai clipi în puseuri de irascibilitate (a mea). Se termină prost inevitabil. Dacă mă ridic din pat încercând să lucrez ceva, mi se face somn. Dacă încerc să le fac celulelor pe plac, somnul se volatilizează. Număr oi. Număr depresii. Număr numere. Nu adorm.

Peste zi, dau telefoane. Adela Dinu - buna mea prietenă, pe care mi-o închipui peste ani şi ani aducându-i supă-ntr-un borcan şi câte-un pachet de ţigări, însoţite de-o privire septică şi încărcată de reproşuri nevolnicei, boemei infertile - e captivă într-un automobil, undeva, habar n-am pe unde. Negreşit, în astfel de momente conştientizezi importanţa unui câine: cu un câine-n lesă, poţi lăsa celorlalţi impresia că faci ceva, tragi câinele după tine, ai grijă de el, ţipi după el, îl smuceşti, Bubico, nu-i voie, Bubico, nu adulmeca doamna, Bubico, nu linge copilul, Bubico, ţi-am zis că n-ai voie-n stradă; fără câine nu se poate să ieşi. Îţi trebuie ţintă.

Şi o bicicletă poate îndeplini aceeaşi funcţie. Numai că nu ştii să mergi pe bicicletă, fiindcă, la vârsta la care copiii învăţau să meargă pe bicicletă, tu stăteai cuminţică în casă, şi n-aveai genunchii juliţi, şi-acum, nu ţi-ai închipuit asta niciodată, suporţi repercusiunile, vezi bine. Mai bine ţi-ai fi rupt o mână la şase ani, până acum se vindeca, puteai merge în Mărginime să fumezi o ţigară.

Femeile (cel puţin aşa-mi imaginez), dacă nu au ce face, sau gătesc, sau deretică, sau îşi fac pedichiura. Cad toate. Adela, în astfel de situaţii, face planuri. Trăieşte pentru a face planuri. Nu reverii interiorizate, homeopatice, necesare, cicatrizante, ci planuri dezvoltate, de aici până aici, cu variabile şi constante, cu dacă, atunci şi dacă nu, atunci.

Hm, n-am fost adepta planurilor: spre hazul tuturor, în cazul meu, variabilele s-au dovedit mereu omnipotente.

Nu vreau să citesc (cu chiu, cu vai am terminat vreo două cărţulii în ultima săptămână), nu vreau să scriu, nu vreau să lucrez la traducere, nu vreau să gândesc, nu vreau să comunic şi să mă comunic.

De vină o fi eclipsa de vineri.

Jan Saudek şi OTV-ul

2008-07-27T23:44:00.013+03:00

În aparenţă, nu există niciun punct de convergenţă între instituţia OTV şi artistul ceh Jan Saudek. Cele două dimensiuni nu sunt coplanare - cred - decât în mine. Cei care-mi sunt foarte apropiaţi - cei puţini - cunosc (şi repudiază!) propensiunea mea otevistă. Exult adeseori săpând adânc în abjecţia mediatică ostentativă, în miasmele cotidianului, în grotescul hipertrofiat şi atât de comun. Ceea ce mă salvează (probabil) este igiena pe care mi-o asigură sticla televizorului: abrutizarea capătă culoarea ficţiunii, se depărtează fără a fi apropriată. Rămâne tangenţială şi ...volatilă. Morbideţea mea, de asemenea, a fost mereu o zonă nevralgică. Şi interesul meu pentru putrefacţie, pentru contorsiune, pentru alterare, pentru intervertire, pentru dizgraţios. Aceeaşi voluptate teribilă a urâtului am descoperit-o la Jan Saudek. Distorsiunea şi bruiajul, oximoronul violent, forţa patetică a liniei frânte, culoarea inervantă şi sângele gros, încet, bătrân m-au incitat întotdeauna. Nu întâmplător am avut o perioadă, pe la începutul adolescenţei, când mi-ar fi plăcut să devin medic legist sau psihiatru / psihanalist, dispoziţii curând inhibate din varii motive. OTV-ul este o panoramă a deşertăciunilor demnă de verbalizarea unui Palahniuk. Jan Saudek este un ilustrator (al realităţii) genial.

Cred că sunt un om bun

2008-07-27T00:40:00.009+03:00

Ceilalţi spun că sunt jovială. Am Luna conjunctă cu Venus în Berbec. Am Marte bine aspectat în Casa I. Mă spăl pe dinţi dimineaţa şi seara. Am o karmă de agresivitate şi datorii karmice faţă de femei. Dau întotdeauna bineţe vecinilor şi aş ajuta bătrânicile să-şi care sacoşele de la piaţă. Dar nu o fac niciodată. Fiindcă am oroare de bufonadă. Urăsc să fiu datoare cuiva. Compasiunea altora pentru mine îmi repugnă. Mi-e teamă că-n jurul meu nu sunt decât oameni excentrici, bizari, cicatrizaţi în propriul lor declin. Sunt nopţi în care nu vreau să aud nimic dinlăuntru. Am zile întregi în care nici măcar nu vreau să privesc pe fereastră şi lumea nu există.

Nu abisul voluptăţilor acestui clivaj perpetuu mă atrage aici, ci un fel de disponibilitate de extroversie; cum nici semnificaţia (excedentară a) evenimentelor; cum nici vreo hiperstare exaltată, (auto)permisivă. Nu. Numai dorinţa de a atinge – psihedelic – tastele, ca-ntr-un joc chinezesc al picăturilor.
Ultimul an: înaintări şi retrageri mareice, câteva victorii şi câteva pierderi. Intelectualitate vag orgasmatică. Şi neputinţă. Un T, alt T. Cred că am o anumită vocaţie a atipicităţii. O sexualitate morbidă, disipată feroce şi exsanguinat. Nevoia cărnii (alteia) umane. Eboşe ale propriului eu, căruia mereu îi forţez limitele, în încercarea de a-l poseda. De a mă poseda. O aneantizare voluntară. Iarăşi, gândul epicizării, al autoficţiunii.

Bacalaureat

2008-06-26T12:20:00.007+03:00

Eşti chemat să faci parte dintr-o comisie oarecare. Cât mai departe de aria ta de baştină sau de influenţă. Să fii obiectiv. Să nu ai "afini". Să nu ai.

Ţi se zice înainte: nu-i rău, faci nişte bani, "experienţă" etc.

Te autosugestionezi: e o evoluţie, acum câţiva ani erai tu în bancă, tremurând (în pragul leşinului, dar asta n-o ştie nimeni) şi foarte la bunul plac al unor domni şi doamne care păreau cât se poate de relaxaţi şi de "erudiţi". Erau şi ei tineri. În competiţie ei înşişi. Ai luat 9,50, premiat-olimpic-naţional-ani-la-rând-care-erai. Pentru diversitate, întru curba lui Gauss, colegi de-ai tăi care nu ar fi fost capabili să expună articulat nici drumul pe care l-au parcurs în acea dimineaţă de acasă până la liceu, 10. Nici atunci, nici acum nu te întrebi de ce.

Când, la 7,30 a.m., intri în liceu, eşti repede chestionat: nu ştiai că n-ai voie până nu te cheamă ei? Sunt profesor din comisie, mă scuzaţi. Eşti lăsat să-ţi continui drumul, c-un zâmbet încurcat. Cum s-ar zice, deşi ţi-ai căutat un outfit sobru, nu ţi-a ieşit. Asta e.

Se tremură în spatele uşii. Se tremură în faţa uşii.

Nu ştii dacă o să fii în stare să. Mai cu seamă fiindcă doamna din stânga ta are un chip inexpresiv şi-ţi dai seama că totul va cădea pe umerii tăi tineri şi fragili. Obiectivitate, evaluare, gestiunea emoţiilor, întrebările lămuritoare, tentaţia de a-l revedea pe catindat într-o altă sesiune, reprimată.

Te adaptezi nesperat de repede. Copiii, cu toate că sunt "minoritari", sunt bine pregătiţi, cu condiţia să nu-i extragi din schema pe care au memorat-o.

Lanţul slăbiciunilor se strânge repede. Ţi se spune ceva în urechea stângă. Nu pricepi nimic. Se continuă examinarea, treci nota, ţi se scrie pe şerveţelul roz: "Ăsta era pilă!". Aş vrea să scriu: "Cred, mai degrabă, că era praf!", dar eşti numai contrariat. Vine o doamnă cu cafea. Te bucuri. Cafeaua e bună. Bei şi paharul doamnei Somebody. Începe să te enerveze. Nu face nimic, nu întreabă, nu se implică. Îţi scrie pe şerveţelul de corespondenţă: "Fata (în clasă sunt numai băieţi şi o singură aspirantă la maturitate) e fiica doamnei care ne-a adus cafeaua." Hm, cafeaua a fost bună.

Băieţii sunt mai dezinvolţi decât fetele. Care îţi dau senzaţia că simulează emoţii, "pierderi", "lapsusuri".

Ei obţin note mai mari. Ele sunt fericite să scape de tine, oricum nu te-au plăcut, acritură, de când au intrat în clasă şi ţi-au înmânat cartea de identitate. Şi le-ai pus întrebări grele. Ce este cenzura, domnişoară? Ai citit vreo lucrare memorialistică? Cunoşti vreun nume de disident? Ei zâmbeau larg.

Eşti din ce în ce mai agitat. Nu mai suporţi. Vrei să fumezi cel puţin şase ţigări.

În pauza de prânz se fac glume licenţioase. Ce facem cu banana?! O luăm sus?! Te simţi puşti de patru-cinci ani care se joacă printre picioarele părinţilor la un botez cu mult, mult alcool. Aştepţi să ţi se zică să pleci în camera ta şi nu-ţi zice nimeni. Vezi bine, eşti adult şi, ura, ai voie să auzi. O domnişoară profesoară, "în curs de definitivare", râde, râde. Are o rochiţă albastră şi părul împletit. Figură de neoprotestantă. Dar îi plac tare glumiţele. A doua zi ni s-au dat piersici.

Obosit, nu-ţi mai poţi controla reacţiile. Ai râde minute în şir, mai ales că unul nu reuşeşte să pronunţe "poezeaua", îi tot dă înainte cu "poezeauaua", nu-ţi poţi scoate din cap imaginea unui chihuahua, râzi şi copilul nu ştie de ce.

Una peste alta, proba a trecut bine, şi ai tăi au luat note mari, eşti fericit ca toată lumea. Noaptea - dormeai dus - eşti sunat: "'S bu-cu-ros, mă scuzaţi că vă sun acu, v-am trezit, dar am vrut să vă zic, scuze că v-am trezit, că n-am crezut, io ziceam şase-şapte, da' nu nouă cincizeci. 'S tare bucuros.".

Ce bine că s-a terminat cu bine!

Colocviul Tinerilor Scriitori sau despre relevanţa absenţelor

2008-06-02T19:07:00.016+03:00

(Legenda: imagine - nu neapărat sugestivă - imortalizată în faţa Casei cu absidă; a se remarca simetria a ceea ce ulterior, prin forţa argumentaţiei, s-a hotărât a fi mâncare pentru câini - şi nu altăceva)

Date tehnice: Iaşi, 30 mai - 1 iunie 2008; ediţia a III-a; 47 de participanţi (dintre care 9 ieşeni).

Date empirice:

1. Apropiindu-se momentul "colocvial", trimit sms-uri şi mi se răspunde la ele; dau telefoane şi aflu: vine? - nu vine; de ce nu vine? - pentru că: a) e prins(ă) în cu totul şi cu totul altceva, fără îndoială de neamânat; b) e al naibii de departe; c) e jugulat(ă) de spectrale depresii / angoase / mizantropii (ceea ce, s-o spunem, a fost cel mai solid = scriitoricesc argument); d) nu a fost invitat(ă). Aştept: fie să se amâne sine die chestiunile în care scriitorii erau captivi, fie să se deconteze biletul de avion, fie să se risipească orice urmă de retractilitate, fie să se execute invitaţiile, iară nu potenţialii invitaţi...

2. Fiindcă nu ne-a parvenit nicio listă cu participanţii, abia cea de cazare a relevat: număr redus de scriitori, oricum semnificativ mai mic decât al celor care s-au arătat la Cluj. Din fericire, analgezicul pe care l-am înghiţit a fost gândul, fugar şi inconsistent, că mai există un spaţiu de cazare unde vor fi fost îngrămădiţi şi alţi "importanţi". Asta a ţinut câteva ore.

Iată lista: Şerban Axinte, Cristina Balinte, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Rita Chirian, Dan Coman, Bogdan Creţu, Augustin Cupşa, Lucia Dărămuş, Andrei Doboş, Oana Draia, Teodora Dumitru, Teodor Dună, Daniel Cristea-Enache, Mihai Ene, Diana Geacăr, Alex Goldiş, Rodica Grigore, Emanuela Ilie, Mihai Iovănel, Adrian Jicu, Xenia Karo, Marin Mălaicu-Hondrari, Daniel D. Marin, Iulia Micu, Ioan Milică, Petrişor Militaru, Dorin Mironescu, Angelo Mitchievici, Rareş Moldovan, Tiberiu Neacşu, Loredana Opăriuc, Florin Partene, Antonio Patraş, Ofelia Prodan, Andrei Simuţ, Oana Soare, Valeriu P. Stancu, Chris Tănăsescu, Andrei Terian, Dumitru Tucan, Adrian Tudorachi, Mircea Ţuglea, un cristian, Radu Vancu, Dragoş Varga.

Hors concours au mai fost zăriţi: Marin Mincu, aflat în turneu de promovare a Panoramei, Emil Brumaru, Constantin Acosmei, Ovidiu Nimigean, Dan Mircea Cipariu, Daniela Popa şi încă unii / unele care-mi scapă acum.

3. Prima zi, după călătorii nocturn-interminabile, chipuri lungi. De bun augur, prima întâlnire: Dan Coman şi Marin Mălaicu-Hondrari. Mi-am spus că n-are cum să meargă prost. Cazarea se va face începând cu orele 12; pusă pe proteste (e 8.30), smulg promisiunea că vom fi imediat cazaţi (în zâmbetul meu e ceva din încredinţarea că moldovenii nu se dezmint: n-ar putea lăsa pe nimeni să transpire în faţa hotelului). Până pe la 4-5, când va fi deschiderea, n-ai, dom'le, ce face decât: un duş, o întâlnire deconcertantă (numai şi numai din vina mea) cu Bianca şi Paul Cernat, un drum până la târgul de antichităţuri, o îngheţată uriaşă-uriaşă. Tei. La prânz, aluviunile scriitoriceşti care se dovedesc un soi de ...mânjeală. Să aşteptăm, îmi zic, deschiderea, or să vină "cei mari". De fapt, nici nu ştiu ce aştept. Pesemne, sunt bântuită de imaginea (ce mi s-a părut) eclatantă, şi iconoclastă, şi compozită a deschiderii clujene.

Deschiderea: Varujan Vosganian, Cassian Maria Spiridon, Antonio Patraş. Mincu în sală, dinamitard şi august, nici nu se putea altfel. Nu discursurile sforăitoare şi pletora clişeistică, ci comunicările academice despre târgul Ieşilor! Altminteri interesante, dacă le-ar fi ascultat cineva (exceptându-mă pe mine, de o obedienţă impenetrabilă). Ochi închişi a meditaţie, desigur, comentarii acide şi o uşă care scârţâie, scârţâie...

Când în sală au mai rămas 10-15 oameni (restul au dat bir cu fugiţii, ceilalţi, fiind educaţi în ultimii şi cei mai crunţi ani de comunism, au adânci rădăcini în conformism), apatia s-a mai risipit odată cu performance-ul lui Chris Tănăsescu, cel care a reuşit să mai aducă în sală vreo 10 scriitori fumători de prin faţa Casei cu absidă. Înregistrarea pe care am făcut-o (pentru posteritatea avidă a lui Chris) refuză să se descarce. S-a râs: cu poftă (majoritatea), condescendent (unii); s-a rânjit (alţii, nu spui cine).

A doua zi, fiindcă decizia s-a luat in absentia (cei mai mulţi dintre scriitori erau răpuşi de o oboseală multiformă), s-a întins vestea că maratonul de lectură, e drept, mai mult un cros de cartier, nu va mai avea loc. De-aia.

De remarcat efervescenţa-luciditatea-omniprezenţa masei critice. S-a pus la cale, indiscutabil, literatura (ale cărei metamorfoze sunt previzibile). Nu s-a discutat despre jeneraţii şi despre criterii jeneraţioniste şi despre-noi-contra-lor.

Seara, când tătă lumea aştepta lectura, ia-o de unde nu-i. Unii şi-aduseseră public. Publicul fu dezamăgit.

La masă, discuţii despre: să se citească - eu nu citesc - de kiki; hai tu - hai c-o fac - n-o facem că suntem ridicoli şi mai bine bem; să bem. (Cu certitudine, la masa criticilor se va fi vorbit just şi ponderat. Am tras cu urechea, dar hipoacuzia mea şi-a auzit iar, nota bene, cuvinte de laudă.)

Gata.

Deficienţe. Altele.

1. Nu s-au iscat bârfe. Echilibrul a fost punctul întâi şi ultim de pe ordinea de zi (de noapte - nu ştiu; oricum, paradoxal, noaptea, hotelul plutea în linişte şi miros de tei).

2. De bonton a fost să nu te arăţi.

3. Academizarea.

4. Criteriile relative (era preferabilă autopromovarea de tip Cluj idiosincraziilor inevitabile) după care s-au stabilit participanţii.

5. Fotografiile din antologie, preluate probabil de pe net, aşa încât m-am trezit - din nou - cu o imagine convenţională care nu-mi face deloc, dar deloc cinste, iar urmaşii urmaşilor noştri o să se simtă obligaţi să-mi deseneze mustăţi :)

Nobilă meserie, brăţară de aur etc.

2008-05-18T18:59:00.006+03:00

"Limba română garantează viitorul fiecărui om în parte; datorită acesteia[,] omul poate să fie mândru de naţionalitatea lui.

În primul rând, limba română există de milioane de ani şi trebuie să apărăm drepturile noastre, pentru că datorită limbii române oamenii sunt mai deschişi, mai comunicativi, ceea ce putem spune şi despre alţi oameni[,] din alte ţări.

În al doilea rând, oameni[i] trebuie sau ar trebui să apere acestă sfântă limbă, deoarece este o datorie patriotică, abordată de fiecare om în parte. Oamenii români ar trebui să fie mândri de ei oriunde s-ar afla în lume. Să fi[i] român nu trebuie să fie o ruşine, deoarece limba română este o limbă uşoară, caldă şi totodată aceasta garantează viitorul fiecărui om.

În concluzie, viitorul omului este garantat de interesul acestuia faţă de limba română, ceea ce ne face să fim patrioţi şi naţionali[şti], apărându-ne ţara ca nişte patrioţi adevăraţi. Asta dă dovadă că românii ar fi mândru de el (sic!) oriunde s-ar afla, apărând interesul limbi[i] române. Limba română durează şi va dura la infinit." (L.D., 19 ani)

"Nu ştiu dacă "apărarea intereselor limbii româneşti e una din garanţiile viitorului nostru naţional şi prin urmare o sfântă datorie patriotică" [(I.A. Bassarabescu)], dar am certitudinea că limba română însuşeşte o întreagă familie de cuvinte şi este utilizată de popor pentru a dezvolta cultura şi civilizaţia.

Am încredinţarea că limba română are o puternică influenţă asupra omenirii, deoarece utilizarea ei este benefică în comunicare, interpretare şi dezvoltare.

Poate că există diverse persoane care nu pun accent pe bogăţia şi trufia limbii române, dar în limba noastră avem memoraţi numeroşi poeţi, dramaturgi, cronicari, prozatori care au însuşit şi dezvoltat limba, evidenţiind frumuseţea şi importanţa limbii. O vastă istorie ne urmăreşte pas cu pas, şi fiecare dintre noi avem întrebuinţarea de a respecta şi de a utiliza cu iubire limba care ne aparţine.

Consider limba română o formă infinită a unui paralelism, între jocul de cuvinte şi realitatea citadină, pe care o trăim fiecare dintre noi cu mare amploare. Condiţia umană ar trebui să accepte punctele de vedere prin care se impune limba patriotică, deoarece, în acest mod, am deveni atât participanţii, cât şi jucători ai unui univers vast, inversând mulţimea de elemente ale limbii, devenind un joc atât pueril, cât şi un joc între oameni maturi care "joacă" mulţimea elementelor ce aparţin limbii româneşti." (D.R., 19 ani)

Y YA SIENTO FLOTAR MI GRAN RAIZ LIBRE Y DESNUDA

2008-05-17T21:08:00.006+03:00

Am fost un copil crescut, ca atâţia alţii, în răceala betonului. Singurele amintiri pe care le am legate despre "a locui la casă" sunt: căldura înnăbuşitoare dintr-o odaie a unui Crăciun de demult, mirosul de mucegai, de excremente de şoarece şi de porumb al podurilor, ceaiul însoţit de pâine şi nucă şi corurile neoprotestante dintr-o primăvară suprarealistă, pe când împlineam 12 ani. Cam atât.

Acum, prin voia întâmplării, stau la casă. Prima noapte, joi spre vineri, tumult: capete mirate de pisică, ivite la geam, profilul unui trunchi de copac, care, încremenit, aşa, ca un stâlp în lună, nu-mi dădea pace. Să ne înţelegem: coroane, da, trunchiuri, nicidecum; pisici - înăuntru, da, afară, nu.

Astăzi, angoasa mea s-a mutat ca o muscă sâcâitoare înlăuntrul motanului meu, care trece printr-o etapă de reală ofensivă oedipiană. Nice mâncare, nice tandreţe, nice tolăneală, nice dolce far niente, nice nemica nu-i mai ostoieşte dorul de ducă: părăsită.

O poveste veche sau imoralitatea în artă

2008-05-08T15:07:00.013+03:00

Între noi fie vorba, predau literatură la un liceu de provincie. Cu tot ceea ce implică acest nefericit demers: elevi reticenţi, comunitate endemică şi conservatoare, penurie lăuntrică şi iezuitism cât cuprinde.

În exaltarea care mă cuprinde uneori, fac erori (care lesne se transformă în orori): cum ar fi, de pildă, încercarea de a le capta atenţia cu te miri ce, ba c-un eseu mai fistichiu, ba c-o interpretare a unui text hiperclişeizat într-o viziune cât de cât nouă, ba... Bineînţeles, sub masca unei idealiste Simona Popescu care vrea cu tot dinadinsul să arate (cui stă s-o asculte) că literatura e mişto.

Ultima găselniţă, aplicată la o clasă de a unsprezecea cu care nu am găsit încă nicio cale de comunicare (cum s-ar spune, mai simplu, nu i-am putut îmbia la cetit nici cu una, nici cu alta), a fost aceea de a le propune un eseu pe tema "De ce (nu) vorbeşte literatura pe limba mea?". Trocul a fost simplu: amplul portofoliu la română pe semestrul al doilea pentru o lucrare de două pagini, pornind de la lectura unuia sau a mai multor romane dintr-o listă care cuprindea prozatori de la Stendhal, Flaubert, Dostoievski, Wilde la Holban, Orwell, Cărtărescu ş.a.m.d. Asta în sfera "cuminte" a ei. Mai departe, cu semnul de exclamare aferent, am introdus şi romancierii atipici: Houellebecq şi Palahniuk (cât despre "violenţa" lor, iată, am atras atenţia cu asupra de măsură), gândindu-mă că, într-unul dintre segmentele acestea, fiecare îşi va găsi o oglindă. Nu mai departe de marţi i-am suprins într-una dintre pauze înghiontindu-se pe pagini din "Nostalgia". A fost primul semn. Pe care l-am ignorat, desigur, apreciind că, într-un fel, e firesc să fie absorbiţi de un limbaj ale cărui resorturi nu le stăpânesc. Astăzi, mi s-a imputat faptul că aş recomanda elevilor "literatură pornografică" (sper, cel puţin, că stigmatul mi se trage de la H. ori P., iar nu de la ...Flaubert). Neîndoielnic, am forţat niţel inerţia, dar, la fel, mi s-a reactualizat că drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Slow down, mi-am spus, cu (atât de mici) avangarde nu se face istorie.

Totuşi: cât ne putem preface că avem copii candizi şi că noi înşine suntem mostre de echilibru şi de rectitudine? Cât ne vom mai amăgi cu gândul că drogurile, sexul ori violenţa sunt la ani-lumină de cataloagele noastre? Cât timp ne vom mai ascunde cuminţi-ipocriţi în desuetudine şi ignoranţă? Câtă vreme o să credem că mamele-eleve rămân însărcinate din pricini de neînţeles?

Încep să înţeleg sensul denigrator al unui cuvinţel: "scolastic".

N-am vrut să...

2008-04-27T10:23:00.003+03:00

Nu mai ştiu de ce am început să scriu aici. Şi de ce tocmai aici, când aş fi putut-o face oriunde altundeva, cum s-ar spune... Nu (mai) ştiu ce şi-a propus entitatea asta multiformă să fie, cert e că mi-amintesc ce-i provoca repulsie: nu voia să fie un blog megaloman, la fel cum nu voia să fie unul comun; nu s-ar fi imaginat un apendice narcisiac sau unul umoral; nu voia să aibă chip şi nici să transpire în avatarurile traumatice ale fiecărei zile. Din toate tendinţele astea divergente, decantate sub o înfăţişare surprinzătoare, iată ce pare a fi: un blog aseptic şi cuminte mai peste marginile iertate.

Ianuş Bifrons şi brahicardia ştrumfilor

2008-04-24T11:53:00.000+03:00

Dacă îndepărtezi sulemeneala teoretică a criticii, în segmentul Marius Ianuş, toată suflarea literară are (câte) ceva de zis. Esenţial e să funcţioneze mimetismul ianuşian: vehemenţă în a-l trimite direct în plasele istoriei literaturii dintr-o pasă irepetabilă de la centrul terenului sau cinică virulenţă în a-l adăposti temporar în recycle bin; iar de când respiră greu „Ştrumfii” în praful librăriilor, mai abitir s-a inflamat retorica: lui Ianuş i s-a inoculat adrenalină („Unde eşti tu, Ianuş, cel de-al’dată? Daţi-ni-l pe Ianuş înapoi!”) şi / sau l-au purtat pe braţe („Lasă, noi ştim de ce eşti tu în stare, te iertăm de data asta!”). Şi toate, după consultarea acribioasă a barometrului autenticităţii, care, odată cu zăpezile bine înroşite de sânge tânăr de-odinioară, pare că s-a dus şi dusă fu.
Însă receptarea „Ştrumfilor” lui Marius Ianuş – nu spun decât o banalitate – nu trebuie să indice numai două tipuri de atitudini. E drept, orizontul de aşteptare pe care l-a creat funcţionează în detrimentul lui Ianuş, fără îndoială. El este, în „Ştrumfii”, la confluenţa dintre calea autopastişei şi a plusării pe cartea vizionarismului hiperapocaliptic (atrăgându-şi astfel acuza de pygmalionism şi de impotenţă regenerativă: Ianuş = Ianuş) şi cea a evadării din formula patentată, în încercarea, disperată pentru unii, de a-şi testa paternitatea pe un alt filon (Ianuş ≠ Ianuş), pe care, iată, n-a stat mult pe gânduri şi l-a botezat ad hoc „lirism elementar”. Ambele trasee sunt deopotrivă pernicioase: cu gustul inepuizabil-autohton pentru demitizare, stigmatul ar fi căzut pe obrazul lui Ianuş orice sintaxă i-ar fi structurat volumul din 2007.
Care-i povestea „Ştrumfilor”? Ianuş traversează o mie de iaduri şi ajunge la 30 de ani: amprenta hormonală se alterează, violenţa şi spasmul sunt gâtuite de o relativă înţelepţire, notele viscerale cad în subsidiar şi lasă locul unei melancolizate retro- / introspecţii, se confundă cu inerţia omniprezentă. Fiindcă Ianuş nu duce lipsă de reflexe de dinamitard, adaugă: „Această cartea a fost scrisă aproape în întregime direct pe net şi influenţată zdravăn de noile moduri de comunicare. Din 2000 caut o formulă prin care să mă desprind definitiv de fracturism (pe care mi se pare că eu l-am epuizat) şi am impresia că acum am descoperit-o. Îi spun lirism elementar şi mi se pare că vine în prelungirea ideilor facţiunii utilitariste a fracturismului” şi, zâmbindu-ne, se confesează câtă plăcere îi face acest tip de scriitură. Amendamentul care se impune este nu numai inadvertenţa dintre radicalul abandon al fracturismului şi noul lirism imbricat, dar şi „influenţa zdravănă” a noilor mijloace de comunicare ce nu pare să fi atins mai mult decât formal textul lui Ianuş, iar nu substanţial, cum se întâmplă, de pildă, în poezia lui Gabi Eftimie. Simptomatic este, însă, influxul ludic pe care-l trimite Ianuş: „Ştrumfii” sunt un experiment, un alt tip de insolitare pe care-l exploatează. Combinaţia soft a volumului, lamentourile din „30” şi crispările volitive din „Ştrumfii afară din fabrică”, intrigă la fel de mult ca şi tonul blasfemiator al „Manifestului”. Dar pe de-a-ndoaselea. Cu toate astea, Marius Ianuş nu face decât să-şi arunce măştile cu dezinvoltură şi-n aparentă incoerenţă. Nu eşuează: joacă cinic. „Oblio”, textul care deschide „Ştrumfii”, relevă peremptoriu noua idolatrie a nick-ului. Din slide-urile „băiatului aiurea, nefiresc / dar nu o victimă – Dumnezeule! – / nu exageraţi – / sînt un poet cu faimă...” şi ale „băieţelului înţelept fără să vrea să fie înţelept”, care „tratează lucrurile firesc, cu măsura bună” se desprind contururile acestor paralele inegale pe care se plasează poezia lui Ianuş: de la revolta autocrată la armistiţiu, de la sfărâmarea idolilor la indolenţa suficientă, de la ex-centricitate la echilibru fragil, „o căutare continuă de locuri şi oameni, / o căutare de vorbe şi poveşti”, în care „curajul lui Oblio e o formă / necunoscută de inadaptare”, iar „candoarea – / un fel disperat de a spera” („Oblio”). Dar această imagine care „ca o picătură de apă”-i seamănă, „rătăceşte în pădurile minţii” şi „vrea să se întoarcă acasă” păstrează interstiţial umorile aceleiaşi identităţi ulcerate de realitate şi violentate într-un continuu paradox.
Odiseea lui Ianuş e abia acum, odată cu „Ştrumfii”, încheiată. În acest intermezzo al acalmiei e neutralizată duplicitatea candorii şi a truculenţei, într-un „lirism elementar” care, deşi renunţă la vizionarismul iniţial („Ţară de rahat” e sămânţă aruncată pe stâncă), reuşeşte pe alocuri să-i convertească asprimea în vocea umană, primară şi exsanguinată a „Cântecelor elementare”. Ceea ce s-ar chema că teoria lui Ianuş nu e tocmai (sau pe deplin) suspendată. Zveruţa – cu simţurile căreia, încă nedistorsiona(n)te, Ianuş redimensionează realitatea – se bucură, râde şi aplaudă, în timp ce „eu nu vroiam nimic, eu mă uitam / ca la pânză albă”, captiv al unui „film mut imposibil” şi epuizat pasager al „taxiului imaginaţiei”. E un mutism, o paralizie de care Ianuş trebuie să se scuture: dincolo de tezismul „Ştrumfilor” sau de edulcorarea / opacizarea / negarea viziunii fracturiste, volumul oscilează indecis între texte nervoase, puternice şi patetisme-balast. Inima ştrumfilor bate încet, îmbătrânită, numai pentru ea. Bluful (şi eroarea) lui Ianuş este aceea că nu (re)creează (uniform, inteligibil) un nou spaţiu mitic ori numai îl intuieşte şi-l abandonează (încă) în teorie şi lasă imageria să băltească acum în ape aseptice. Între intimismul – cădere din lume – şi căderea în sine, paroxistică şi deconcertantă („Azi sînt un tehnician, dar nu mai pot fi / un om oarecare. // Am scris versurile alea / pe care nu pot să mi le explic. // & i-am ajutat pe alţii să facă literatură. // & din chestia asta nu înţeleg nimic” – „Cel bun, cel rău, cel urât”) există o falie pe care, dacă a intuit-o, Ianuş a riscat în a o exhiba. Extroversia i(-)mediată (aşa cum îmi apar „Ştrumfii”) a experimentelor internautice, căutarea simplităţii şi a poeziei fruste, comme il faut („nu mai ai ce să spui - / ţi s-a tăiat respiraţia & / înţelegi brusc cîtă minciună / intră în lucrurile pe care le numim / de obicei literatură” – „Textul tău”) înseamnă (şi) autocastrare. Iată că de la etalarea, în canonizatele chansons de geste ale perioadei 1999 – 2002, a cărnii mortificate în războiul lui Ianuş împotriva tuturor malformaţi(i)lor până la poezia trubadurescă a „lirismului elementar” de astăzi nu e decât un pas: fracturile lui Ianuş s-au închis (nu pentru mult timp, voyons!).

Poezia centripetă şi bestiarul lăuntric

2008-04-18T22:09:00.001+03:00

Fertilitatea expresionismului nu mai poate fi contestată. De la Claudiu Komartin la Teodor Dună, aceeaşi estetică a urletului extramundan, profesarea cântecului de trecere abjectă prin şi din lume, devoalarea convenţionalului, ekstaza, marasmul identitar şi autolegitimarea singulară ale unui eu ultragiat de miasmele mileniului sunt constantele poeziei noastre actuale. Şi, suverană, teroarea. Dar spaimele lui Dan Coman nu sunt strigate, ci şoptite sfârşit, într-o dezirabilă complicitate, cu spasmul confesiv-agonic al celui care, într-o clipită de falsă acalmie, aduce un martor credibil halucinaţiilor. Fiindcă spaima se corporalizează: e când iepure vietnamez, când cârtiţă galbenă, când vreo meduză, când vreo altă înspăimântătoare jivină. Impredictibile anamorfoze are această suprarealitate care, ca-ntr-un tăcut şi stoic apocalips, se desface delirant şi se contrage până la deplina extincţie a umanului în favoarea teratologicului. Picturale şi neliniştitoare, textele de aici descoperă o lume traumatiza(n)tă, ruina glorioasă şi teribilă, un colaps biografic în maniera destrucţiei universale a unui Monsu Desiderio sau a lui Fabrizio Clerici. „D Great Coman” (Vinea, 2007), volum care însumează cele două cărţi ale lui Dan Coman, „Anul cârtiţei galbene” (2003, 2004) şi „Ghinga” (2005), este, în acest sens, monografia poetică a terifianţei.
Imaginarul lui Dan Coman este anaforic şi, ades, tautologic. De aici provine, desigur, şi frecventa acuză de autopastişă, de glosă monocordă a unui filon productiv, căreia Coman va trebui să-i facă faţă mai cu seamă în textele de viitoare gestaţie. Descriind largi volute vizionare care închid tragic, într-un paradoxal şi ermetic sipet al Pandorei, obsesia hipertrofiată a morţii sau exerciţiul continuu al acesteia de a (sur)prinde şi de a obnubila tonurile butaforice ale vieţii, toată poezia lui se alcătuieşte pe acest vast portativ orfic, deopotrivă solicitant şi castrator de vocaţie. Regia este asertivă, fără urmă de patimă autarhică ori retractilitate, fiindcă masca lui Dan Coman este imobilă, strict figurativă, macabru contemplativă şi eliberează constant acelaşi şi acelaşi „urlet liniştit”: „şi eu urlând din toate puterile calm şi foarte sigur pe mine” („viaţa la bistriţa, 11”). De aceea, degradarea individuală – ubicuă, esenţială – pare a fi înceată şi igienică, ca şi cum invizibile mâini învăţate ar şterge mereu orice urmă a masacrului cotidian: „şi totuşi: aceste mici picături de sânge de pe faţa mea sunt semne de viaţă. / presar pe deasupra făpturii pureci de baltă: / zvâcnirea lor îmi face bine. / eleganţa trupului meu şi a gesturilor mele este irezistibilă.” („poem pentru MhM, 4”).
Decodificarea acestor slide-uri ale ghingăi, creatura polimorfă care trece din poem în poem cu aceeaşi nonşalanţă cu care vine din intermundii, se face în cheie ontologică: fiindcă ghinga e excrescenţa în moarte, un dublu ambivalent şi grotesc, cu rădăcini în viaţă şi dincolo de ea. O ritualitate concupiscentă şi complice, o vampirizare voluptuoasă între acest bărbat tânăr şi ghinga, insinuantă şi funestă ca o femeie căzută, dau o dimensiune cvasialegorică poemelor din „D Great Coman” şi le plasează în descendenţa erosului funebru, bine inseminat gotic: „nici o clipă nu am încetat să-mi vorbesc altfel decât unei femei / dar astăzi neruşinarea depăşeşte orice închipuire. / e peste miezul nopţii o oră şi eu mă rotesc în jurul meu / cu o viteză ameţitoare şi-mi tot sărut mâinile. / mi-e peste puteri să mă abţin. până peste puteri. / căci numai ştiind că sunt acolo în el şi trupul meu reacţionează / cum zece pisici în călduri laolaltă cum ghinga cum nimeni altcineva.” („violul”). E, în imaginea recurentă a androginului alienat, o spectaculoasă proiecţie narcisiacă: „se răsuceşte în mine o femeie lipsită de pasiune. de bun simţ. de tenacitate. / îmi tulbură zeama uleioasă a inimii. îmi umple ficatul cu ficăţei de pasăre. / [...] îi imit mişcările îi torn apă clocotită peste obraz o stâlcesc în bătaie. / nici o reacţie.” („veştile din gersa, 2”). Numai că, până când acuplarea aceasta ireversibilă şi atroce să aibă loc, un joc suprarealist al tatonărilor, al dedublărilor şi-al recompunerilor îşi desfăşoară aripile: „1. stau cu jumătate de cap pe birou şi-mi privesc cealaltă jumătate a capului. / mari păsări cutreieră sudorile trupului. / [...] cresc în ochii mei. / cuprins de panică şi de emoţie (aproape hohotind) îmi spun: / trupul meu e singurul lucru al meu / [...] 2. eu sunt pisica. eu sunt şoarecele. mă distrez copios / alergându-mă seara prin încăperi. / [...] eu sunt pisica. eu sunt şoarecele. îmi admir trupul / ţinându-l cu multă îndemânare în mâini / şi scăpându-l cu încă şi mai multă îndemânare.” („trupul anului”).
Perpetuă şi tensionată, căutarea a (dar şi refuzul panicat de) ceva indicibil şi acut intuit deschide în textele lui Dan Coman zone dense de viziune autogenă, care provin fie din extazul contemplării burlescului exterior, în care moartea îşi face de cap, fie dintr-un mimat autoerotism. Fireşte, tendinţa de reîntoarcere şi reevaluare grandomană a sinelui este numai exorcism thanatic sau antidot precar pentru disoluţia întregului: „tulbur peste măsură. nu cunosc pe nimeni care să-mi reziste. / sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina. / ca să nu plesnesc de spaimă mă izbesc de o mie de ori de peretele camerei. / însă nu vă arăt. nu arăt nimic nimănui. / sunt un bărbat teribil. sunt un bărbat cum nu vă puteţi imagina. / bat ca descreieratul din inimă şi mai ceva ca un descreierat / rezist acestui râs înăbuşit.”.
Identificându-se dramatic cu spaţiul agoniei, fluxul delirant şi mărturia infernală sunt contrapunctul în egală măsură al vieţii, căreia îi reclamă automatismele, dar şi al morţii, al cărei „râs înăbuşit” declanşează, mediază şi iradiază frisonul metafizic. Exfolierea realului („sunt tot mai puternic pentru că sunt tot mai lipsit de părţile nefolositoare ale trupului”, „poeme de sfârşit, h)”) are funcţia simpatetică a unui din ce în ce mai dezinvolt dans lugubru. Centripetismul / univocitatea viziunilor sale este susţinut(ă) de promulgarea omnipotenţei: ghinga este infailibilă dacă însuşi bărbatul tânăr, „irezistibil” şi suprauman („sunt cu adevărat o fiinţă uluitoare. / nu mai ştiu ce să cu mine: mă găsesc irezistibil. / deschid fereastra şi pământul năvăleşte ca o apă limpede în odaie”) îngenunchează cuminte, să fie clar pentru toţi, n-avem nicio scăpare. Gonflajul biografic, mânjirea suprarealistă a mării cu valuri, reificarea obsesionalului, demografia bestială sau profora canonică sunt numai derizorii armistiţii, provizorate ale autodevorării. Între diafan şi buf, poezia lui Dan Coman extrage umorile expresionismului, le sublimează printr-o gesticulaţie masochistă, combinatorie şi ludică, de filiaţie dimoviană, pentru a alcătui un fantast recviem. E-adevărat: Dan Coman tulbură peste măsură.