Recenzia a apărut în Astra (1/2011).
Madrigaluri exasperate
Cel mai grav lucru (literar) ce i se putea întîmpla Ritei Chirian între Sevraj-ul din 2006 şi recentul Poker face (Editura Vinea, Bucureşti, 2010) era să devină dintr-un poet un critic. Faptul s-a şi întîmplat, de altminteri, întrucît Rita a ajuns, între timp, unul din cei mai atenţi comentatori ai poeziei tinere, cu lecturi prompte şi extrem de severe, iritate cu deosebire la clişeele de formulă; atît de formulă pur literară, cît şi de formulă „existenţială”, sancţionînd cu oarece surplus de iritare orice aşezare într-o condiţie care a mai făcut parte din repertoriul condiţiilor poetice române. Şi cum în materie de condiţie „existenţială” inventivitatea e limitată (şi nici nu depinde în totul de poeţi), critica ei e mereu nemulţumită că nu dă peste ceva nou. Un sindrom al originalităţii pare a sta la baza exigenţelor critice prea manifeste, dînd de înţeles că Rita ar ţine încă de modernismul care întreţinea concurenţa de originalităţi. Fapt, aşadar, împlinit, transformarea Ritei în critic n-a stricat însă deloc poeziei. Dimpotrivă. Poker face are o sintaxă mai concentrată şi foloseşte mai iradiant nucleele de notaţii, apropiate printr-o violenţă imaginativă procesată ca pură tensiune a anxietăţii. Imaginaţia (dar şi scriitura, pe urmele ei), a devenit eliptică, fulgurantă, explozivă, redusă la un scenariu fantasmatic din care au fost eliminate (pe cît posibil) pasajele de legătură, epicismele de confort textual şi pretextele de lungire. Narativizarea stărilor a făcut loc unei poetici de implozie, de flash-uri în care notaţia de imediate se contopeşte cu febra unui premeditat (oricum, încurajat) delir imaginativ. Dacă nu frumuseţea convulsivă e ceea ce vrea Rita să recupereze, atunci sigur e opusul ei; gramatica stărilor e convulsivă constant (poate cu opţiune, poate cu spontaneitate), electrizată de o panică tradusă în producţie de groteşti. Formula ca atare e a unui minimalism cu combustie expresionistă şi cu viraje imaginative suprarealiste. Ceva, deci, aproape imposibil.
Se vedea şi în primul volum că imaginaţia Ritei Chirian trăieşte din reflexe sarcastice, din permutările realului în grotesc şi repugnanţă. Conduita aceasta a rămas activă, ba chiar operează aici, în noul volum, mai sistematic şi mai eficient. Rita nu menajează miracolele, nu protege carisma feminităţii şi cu atît mai puţin şansa de eflorescenţă a realului; dimpotrivă, ea le aplică o sancţiune grotescă, le terifiază printr-o imaginaţie cinică şi le difamează cu nerv. Nu e, însă, un pur exerciţiu de sarcasm (coroziv cu misterele şi clişeele), care ar merge pe continuitatea vituperanţelor Angelei Marinescu; nu e o simplă degradare a misteriozităţii şi senzualităţii (căci senzualitatea e aici materia primă, de madrigaluri întoarse e vorba de fapt), procesată într-o poetică de pamflet. Intenţia e de a prinde într-o singură tuşă şi electrica senzaţiei şi angoasa descompunerii, de a uni imnul senzual cu pamfletul, ba chiar de a face din imn pamflet şi din pamflet imn. Poemele nu vor să piardă nimic nici din violenţa senzuală, nici din cea a detracării, contopind metafora de învăpăiere cu cea de atrocitate grotescă sau împletindu-le într-un madrigal exasperat în care oferta senzuală e totuna cu oferta fatală: „sînul ei e-o plajă pe care/ se descompun// ca focuri de artificii// crabi uriaşi.// le poartă mîna spre sex/ cum le-ar întinde o tavă cu fructe putrezite./ bărbaţilor care n-au văzut niciodată/ o femeie dezbrăcată.// fiindcă ea e-o femeie pe pielea căreia/ poţi rătăci ani în şir/ ca-n stepa rusească”. E o modalitate de a beatifica senzualitatea prin sarcasme şi degradări, prin agresiuni asupra fascinaţiei (de fapt, asupra gramaticii eufemistice a acesteia) şi prin teribilismele diformităţii. Dar infamia nu glorifică mai puţin potenţialul senzual.
E drept că uneori rezultă o poezie de persecuţie a realului, de execuţie „morală” a acestuia, pe linia mizerabilismului de obşte. Ca toată lumea, şi Rita Chirian trăieşte într-o lume coerent disgraţioasă, repulsivă, ale cărei linii abia de le îngroaşă – şi doar atît cît să se poată compătimi (un fel de compătimire fără sentiment, o compătimire „indiferentă”). Sînt însă peisaje şi reacţii prea frecvente în poezia ultimului val, greu de salvat chiar şi de către un poet cu imaginaţie freatică: „/.../fiindcă eu cît vezi cu ochii// am cîmpuri goale peste care doar gunoaiele înfloresc şi/ toate-s ale mele şi toţi/ cîinii oraşului au acum burţile umflate ca nişte baloane cu heliu.// şi ce să fac eu cu mine şi cu tine la un loc/ pe linia asta strîmtă de calcar” etc. Autocompasiunea nu e, de fapt, niciodată departe de atitudinile Ritei; fiind vorba de o poezie ce transcrie, cît mai brutal, angoase, ea e stîrnită oarecum automat; vine de la sine că un poet atît de strivit (cum se simte Rita) îşi plînge de milă şi că se apără prin poezie. Totul e să găsească o şansă validă pentru acest melodramatism de fond. Rita o găseşte, de obicei, în indiferenţa (sau cinismul) bacoviană a stenogramei, în de-sensibilizarea scriiturii: „cu frigul/ cu golul şi spaima// mîine-poimîine am să încep: întîi un scîncet uşor// aproape de pe altă lume/ am să/ aproape/ aproape ca-ntr-o naştere ca un animal mic” etc. Niciodată însă atît de bacoviană încît să nu coloreze angoasa cu oarece patetică: „mîine-poimîine ca un înecat/ viu am să urlu”. Bacovia e o umbră care trecea de cîteva ori şi prin primul volum. El trece şi prin acesta, chiar dacă nu mai e invocat prin referinţe directe. Doar că insensibilitatea stenogramei bacoviene e o asceză greu de împlinit. Se vede şi la Rita cît de imposibil e să ţii ethosul indiferenţei de sine în maxima angoasei; se vede din panica imaginaţiei, din reflexul ei de a agrava lucrurile: „să nu spui: ce privelişte camera ta în care negrul/ a plodit pînă la leşinul din urmă./ nu: ce privelişte mincinoasă/ uterul tău/ din care copiii se înalţă/ cu steagurile numai zdrenţe”. Sau din reflexul de activare a repugnanţei, din mersul pedepsitor al imaginaţiei: „/.../ altfel n-ai cum:/ e departe// şi dacă doare -// doare al naibii zici.// şi-un uterul ăsta// murdar ca pereţii veceurilor din gări” etc. Ori, şi mai bine, din instinctul violent, de carnefice, al imaginaţiei: „orice zi e ziua cea bună să mă destram/ venă cu venă// mai cu seamă zilele în care/ negre dansatoare de flamenco/ se marturbează cu furie în creierul meu şi/ privirea bărbaţilor îmi linge spatele/ sălbatic şi simplu/ cum trece-o limuzină/ peste-un corp cald” etc. Toate astea sînt elemente ale unei poetici participative, care nu poate face reportajul nepăsător al propriei traume. Rita e o exasperată şi tocmai peisaje exasperate ale iubirii propune ea; peisaje în care sentimentul lasă locul unei violente angoase iar el se ascunde într-o traumă „sublimată” în grotesc.
Madrigaluri exasperate
Cel mai grav lucru (literar) ce i se putea întîmpla Ritei Chirian între Sevraj-ul din 2006 şi recentul Poker face (Editura Vinea, Bucureşti, 2010) era să devină dintr-un poet un critic. Faptul s-a şi întîmplat, de altminteri, întrucît Rita a ajuns, între timp, unul din cei mai atenţi comentatori ai poeziei tinere, cu lecturi prompte şi extrem de severe, iritate cu deosebire la clişeele de formulă; atît de formulă pur literară, cît şi de formulă „existenţială”, sancţionînd cu oarece surplus de iritare orice aşezare într-o condiţie care a mai făcut parte din repertoriul condiţiilor poetice române. Şi cum în materie de condiţie „existenţială” inventivitatea e limitată (şi nici nu depinde în totul de poeţi), critica ei e mereu nemulţumită că nu dă peste ceva nou. Un sindrom al originalităţii pare a sta la baza exigenţelor critice prea manifeste, dînd de înţeles că Rita ar ţine încă de modernismul care întreţinea concurenţa de originalităţi. Fapt, aşadar, împlinit, transformarea Ritei în critic n-a stricat însă deloc poeziei. Dimpotrivă. Poker face are o sintaxă mai concentrată şi foloseşte mai iradiant nucleele de notaţii, apropiate printr-o violenţă imaginativă procesată ca pură tensiune a anxietăţii. Imaginaţia (dar şi scriitura, pe urmele ei), a devenit eliptică, fulgurantă, explozivă, redusă la un scenariu fantasmatic din care au fost eliminate (pe cît posibil) pasajele de legătură, epicismele de confort textual şi pretextele de lungire. Narativizarea stărilor a făcut loc unei poetici de implozie, de flash-uri în care notaţia de imediate se contopeşte cu febra unui premeditat (oricum, încurajat) delir imaginativ. Dacă nu frumuseţea convulsivă e ceea ce vrea Rita să recupereze, atunci sigur e opusul ei; gramatica stărilor e convulsivă constant (poate cu opţiune, poate cu spontaneitate), electrizată de o panică tradusă în producţie de groteşti. Formula ca atare e a unui minimalism cu combustie expresionistă şi cu viraje imaginative suprarealiste. Ceva, deci, aproape imposibil.
Se vedea şi în primul volum că imaginaţia Ritei Chirian trăieşte din reflexe sarcastice, din permutările realului în grotesc şi repugnanţă. Conduita aceasta a rămas activă, ba chiar operează aici, în noul volum, mai sistematic şi mai eficient. Rita nu menajează miracolele, nu protege carisma feminităţii şi cu atît mai puţin şansa de eflorescenţă a realului; dimpotrivă, ea le aplică o sancţiune grotescă, le terifiază printr-o imaginaţie cinică şi le difamează cu nerv. Nu e, însă, un pur exerciţiu de sarcasm (coroziv cu misterele şi clişeele), care ar merge pe continuitatea vituperanţelor Angelei Marinescu; nu e o simplă degradare a misteriozităţii şi senzualităţii (căci senzualitatea e aici materia primă, de madrigaluri întoarse e vorba de fapt), procesată într-o poetică de pamflet. Intenţia e de a prinde într-o singură tuşă şi electrica senzaţiei şi angoasa descompunerii, de a uni imnul senzual cu pamfletul, ba chiar de a face din imn pamflet şi din pamflet imn. Poemele nu vor să piardă nimic nici din violenţa senzuală, nici din cea a detracării, contopind metafora de învăpăiere cu cea de atrocitate grotescă sau împletindu-le într-un madrigal exasperat în care oferta senzuală e totuna cu oferta fatală: „sînul ei e-o plajă pe care/ se descompun// ca focuri de artificii// crabi uriaşi.// le poartă mîna spre sex/ cum le-ar întinde o tavă cu fructe putrezite./ bărbaţilor care n-au văzut niciodată/ o femeie dezbrăcată.// fiindcă ea e-o femeie pe pielea căreia/ poţi rătăci ani în şir/ ca-n stepa rusească”. E o modalitate de a beatifica senzualitatea prin sarcasme şi degradări, prin agresiuni asupra fascinaţiei (de fapt, asupra gramaticii eufemistice a acesteia) şi prin teribilismele diformităţii. Dar infamia nu glorifică mai puţin potenţialul senzual.
E drept că uneori rezultă o poezie de persecuţie a realului, de execuţie „morală” a acestuia, pe linia mizerabilismului de obşte. Ca toată lumea, şi Rita Chirian trăieşte într-o lume coerent disgraţioasă, repulsivă, ale cărei linii abia de le îngroaşă – şi doar atît cît să se poată compătimi (un fel de compătimire fără sentiment, o compătimire „indiferentă”). Sînt însă peisaje şi reacţii prea frecvente în poezia ultimului val, greu de salvat chiar şi de către un poet cu imaginaţie freatică: „/.../fiindcă eu cît vezi cu ochii// am cîmpuri goale peste care doar gunoaiele înfloresc şi/ toate-s ale mele şi toţi/ cîinii oraşului au acum burţile umflate ca nişte baloane cu heliu.// şi ce să fac eu cu mine şi cu tine la un loc/ pe linia asta strîmtă de calcar” etc. Autocompasiunea nu e, de fapt, niciodată departe de atitudinile Ritei; fiind vorba de o poezie ce transcrie, cît mai brutal, angoase, ea e stîrnită oarecum automat; vine de la sine că un poet atît de strivit (cum se simte Rita) îşi plînge de milă şi că se apără prin poezie. Totul e să găsească o şansă validă pentru acest melodramatism de fond. Rita o găseşte, de obicei, în indiferenţa (sau cinismul) bacoviană a stenogramei, în de-sensibilizarea scriiturii: „cu frigul/ cu golul şi spaima// mîine-poimîine am să încep: întîi un scîncet uşor// aproape de pe altă lume/ am să/ aproape/ aproape ca-ntr-o naştere ca un animal mic” etc. Niciodată însă atît de bacoviană încît să nu coloreze angoasa cu oarece patetică: „mîine-poimîine ca un înecat/ viu am să urlu”. Bacovia e o umbră care trecea de cîteva ori şi prin primul volum. El trece şi prin acesta, chiar dacă nu mai e invocat prin referinţe directe. Doar că insensibilitatea stenogramei bacoviene e o asceză greu de împlinit. Se vede şi la Rita cît de imposibil e să ţii ethosul indiferenţei de sine în maxima angoasei; se vede din panica imaginaţiei, din reflexul ei de a agrava lucrurile: „să nu spui: ce privelişte camera ta în care negrul/ a plodit pînă la leşinul din urmă./ nu: ce privelişte mincinoasă/ uterul tău/ din care copiii se înalţă/ cu steagurile numai zdrenţe”. Sau din reflexul de activare a repugnanţei, din mersul pedepsitor al imaginaţiei: „/.../ altfel n-ai cum:/ e departe// şi dacă doare -// doare al naibii zici.// şi-un uterul ăsta// murdar ca pereţii veceurilor din gări” etc. Ori, şi mai bine, din instinctul violent, de carnefice, al imaginaţiei: „orice zi e ziua cea bună să mă destram/ venă cu venă// mai cu seamă zilele în care/ negre dansatoare de flamenco/ se marturbează cu furie în creierul meu şi/ privirea bărbaţilor îmi linge spatele/ sălbatic şi simplu/ cum trece-o limuzină/ peste-un corp cald” etc. Toate astea sînt elemente ale unei poetici participative, care nu poate face reportajul nepăsător al propriei traume. Rita e o exasperată şi tocmai peisaje exasperate ale iubirii propune ea; peisaje în care sentimentul lasă locul unei violente angoase iar el se ascunde într-o traumă „sublimată” în grotesc.
aha
RăspundeţiŞtergere